Andrei Blaier: „Fiecare film pe care il fac este un proces care mi se intenteaza”

Pe Andrei Blaier il cunosc toti si poate nu dupa nume, nici dupa fata, dar cu siguranta ii stiu filmele urmarite cu pasiunea indragostitului inainte de ’89 si cu admiratie, dupa Revolutie. Are sufletul deschis ca o carte si scris in imagini rupte din mai toate filmele la care a fost scenarist, dar mai ales regizor. A pus suflet in fiecare scena, iar acum, la 75 de ani, de la catedra Facultatii de Cinematografie din cadrul Universitatii Media, incearca sa-i invete pe „copiii” lui, asa cum le spune studentilor sai, tot ceea ce el a inteles in 52 de ani petrecuti in lumea filmului. A trait si traieste totul cu intensitate maxima iar agerimea mintii se reflecta in permanenta in ochii lui albastri cu care ar putea vorbi fara sa uzeze de cuvinte. Dorinta cea mai mare a omului de film Andrei Blaier este sa vada calitate in productiile cinematografice romanesti.

In ’56, adica la 23 de ani ati debutat ca regizor. Privind in urma, ce parere aveti despre primul dumneavostra film, „Ora H”?

„Ora H” a fost filmul in care am debutat ca regizor, dar era film de student. Nu toti aveau un film cap-coada, eram doar cativa dintre noi printre care Mihu, Marcus. Intr-adevar cei de la Centrul National de Cinematografie mi l-au promovat ca film, dar era film de absolvent, un film de anul patru. Ei au vazut si materialul si au considerat ca este un film care poate sa patrunda pe ecrane. Eram la trei sferturi cu filmarile si l-au lansat, dar mi-au dat bani mai departe ca sa il continui. Si pana la urma, a iesit un film de lung metraj care a fost scos si pe ecrane. Dar in momentul in care a fost pus pe ecrane, a fost si scos de pe ecrane pentru ca a fost considerat un film periculos la vremea respectiva. „Ora H” s-a oprit in ziua premierei. Veneam cu parintii, cu tata si cu mama care traiau atunci si eram incremeniti ca se coborau panourile de pe pereti si nu stiam ce s-a intamplat. Eram suparat. Nu era atunci Ceausescu, era Dej si era foarte suparat pe filmul asta.

De ce a fost interzis?

Pentru ca la vremea respectiva era un singur film despre copii care se chema „Nufarul rosu” al unui regizor care dupa aia s-a sinucis, Tobias se chema, si erau toti copiii cu cravate rosii, dichisiti. Eu i-am imbracat altfel: desculti, cu hainele rupte-n fund, cum aratau copiii nostri in Romania. Si s-au suparat. Au zis < Cum? Asa arata populatia in Romania? >Si s-au suparat si in ziua premierei la Scala mi l-au scos. Acum toata lumea se faleste cu fel de fel de dizidenti, dar eu tac din gura, nu ma intereseaza.

„Mi-am dat seama ca pisicile seamana foarte mult cu femeile”

Cat de mult si-au pus amprenta locul in care v-ati nascut, copilaria, familia, pe toata activitatea dumneavoastra de pana acum?

M-am nascut in Bucuresti, in mahala. Sunt un mahalagiu pentru ca am crescut in mahalaua Colentinei si acolo am vazut de toate.

De ce ii spuneti mahala?

Pentru ca mahala inseamna mizerie. Am stat sapte insi intr-o camera: cinci copii -o fata si patru baieti- si parintii mei. Mama era servitoare si tata era lacatus. Fratii mei au ajuns mari tehnologi in Romania. Unul dintre frati a murit in 2007. Altul, Paulica, a fost directorul Uzinei <23 august >cu 24 de mii de oameni. Era uzina in care tatal meu nu a fost acceptat ca muncitor.

Care a fost motivul?

Pe fiul lui cel mai mic, Paul, l-a facut tarziu si se fudulea cu el. Ca orice barbat cand face la 50 de ani un copil. E ceva. Dar din pacate tata n-a apucat sa-l prinda, sa-l vada director general la uzina la care si-a dorit atat de mult sa intre. Iar Ceausescu, cat de dobitoc era, pe tehnocrati ii asculta si cand spunea Paulica ca nu poate sa faca decat atatea locomotive, asa ramanea chiar daca altii ii dadeau cu picioarele si-i spuneau< Zi-i ce vrea sa auda, zi-i ca poti face 300>. Dar el nu. El spunea sincer

Copil fiind, iar mai apoi adolescent, aveati o fire boema, diplomata, dura, sau poate severa?

Eram ca orice copil normal. Probabil, probabil, cu mai multa imaginatie. Faceam niste zmee, eu singur, de se uita toata mahalaua la mine. Dar acum, ca m-ai intrebat asta, iti spun ca ma iubeau foarte mult si pisicile. Dar si eu le iubeam pe ele. Dupa aia mi-am dat seama ca pisicile seamana foarte mult cu femeile. Trebuie sa nu le dai multa incredere si nici prea multa importanta, si abia atunci vin pisicile la tine. Aveam in curtea mea vreo 3-4. Si le bagam cu mine in pat si tata stia ca toate pisicile veneau la mine. Si tata cand pleca dimineata la serviciu venea si ma controla. La mine in pat gasea cel putin trei. Unele, mai inteligente, se bagau mai jos, pe la picioare, dar le gasea tata. Si, intr-o zi, eram in curtea bisericii catolice si m-am gandit sa incep sa ma joc cu ele. Si am gasit acolo vreo 16, toate langa mine. Si vorbeam cu ele, cum vorbesc cu un om si le spuneam< Hai ne jucam. Hai sa facem niste parasute>. Si am venit cu niste fete de plapuma legate foarte frumos. Toata mahalaua era adunata in fata bisericii sa vada ce mai fac eu. Ca tot timpul aveam fel de fel de idei. Si am luat prima pisica si m-am urcat cu ea pana sus in turla bisericii. Sus in clopotnita i-am legat frumos parasuta si am aruncat-o de sus si a inceput sa pluteasca. Sigur ca pisicile nu prea iubesc zborul si mai miorlaiau, dar eu stiam ca n-o sa li se intample nimic. Dar in timp ce zburau acolo, copii erau incremeniti de cum pluteste pisica iar babele de afara se inchinau si ziceau < Aoleo, te bate Dumnezeu, Andrei! > si ma mai si injurau ingrozitor. Si miorlaia pisica rau de tot. Normal, care pisica e bucuroasa ca zboara? Dar eu pregatisem povestea cu multe pietroaie inainte ca nu cumva sa li se intample ceva. Si ajungea pisica jos in tufis si se ascundea. Pe urma trebuia sa recuperez pisica. Ea nu mai voia sa iasa din tufis dar ma apucam si vorbeam cu ea si nici cu usurinta dar nici cu greutati mari, am convins-o sa mai faca un zbor. A treia oara nu mai mergea. Asta se cheama in film dubla. Dar sa stii ca seara, chiar astea parasutate, se intorceau la mine. Simteau ca eu le iubesc si ca nu puteam sa le fac rau.

Parintii ce spuneau de toate astea?

Tata era la munca, nu era acasa cand faceam din astea, dar afla pana la urma. Doar ca tata avea mult umor. Ma lua deoparte, se prefacea ca ma judeca si dupa aia il pufnea un ras si imi spunea:< De unde ai luat mai dobitocule chestia asta ? >.Mama insa era disperata ca am sculat mahalaua in sus.

„Totul era ca un film in jurul meu”

Cum v-ati hotarat sa va inscrieti la facultatea pe care ati urmat-o? Mai ales ca, in liceu, se studiaza diverse materii dar nicaieri nu se invata regia de film.

Totul era ca un film in jurul meu. Pe toti copiii, in tinerete, ii fascinam. Inventam fel de fel de chestii si ramaneau incremeniti, acolo, in mahalaua Colentinei. Orice trasnaie care imi trecea prin cap, ii fascina pe copii. Ii adunam de jur imprejur, le spuneam cum sa isi mareasca muschii. Sunt multe de povestit. Dar, imi amintesc, acum, de un care avea o catelusa maronie, cu ochii maronii iar mie imi placea foarte mult de ea. Aveam o profesoara de matematica, Nanes se numea, si care avea la vremea respectiva fuste-pantaloni si motocicleta. Ea ma simpatiza foarte mult si ma astepta pe la Obor cu motocicleta. Si cand ma vedea imi spunea< Bai, vino-n-coa’>. Si intram in curte la Titu Maiorescu si acolo era si catelusa. Intr-o zi, vine portarul la mine si-mi spune ca ne-au luat hingherii catelusa. Nu stiu de ce mi-a spus tocmai mie. Eram la ore, aveam ore cu domnisoara Nanes. Si cand am aflat, pe loc i-am spus< Domnisoara, noi avem treaba>. Si am luat toata clasa afara si am mai chemat alte doua clase si ne-am intalnit cu hingherii astia. Si noi am eliberat toti cainii adunati de hingheri. Eu am iubit foarte mult cainii. Am stat cu un caine in clasa, Bombonica o chema, vreo 2 ani si o bagam in lada cu lemne si statea acolo si dormea. Si toti copiii erau de acord cu mine si n-a scos unul o vorba. Aveam autoritate asupra celor din jurul meu. Cand vedeau colegii de clasa cat de puternic, de hotarat eram, a doua zi ma ascultau in toate. Si ma iubeau. Dar fara sa-mi fi dorit sa fiu o autoritate a alor , nici vorba de asa ceva. Atunci ii uram pe hingheri, acum insa i-as iubi.

De ce ati ales calea filmului si nu a teatrului?

Teatru eu am fost indemnat sa fac de oameni uluitori, cum ar fi Liviu Ciulei sau Lucian Pintilie. Imi sunt adevarati prieteni. Cand aud de Liviu Ciulei imi vine sa stau asa, ca o stana de piatra. Dar eu nu am vazut ca locul meu e in teatru. Eu le-am spus ca locul lor e acolo in teatru, nu al meu. Mai ales ca tipul de lucru in teatru mi s-a parut mai ciudat, mai ales ca eu sunt mai pornit pe lucruri rapide si spun asa . La teatru nu e asa. La teatru trebuie sa stai cu actorii saptamani, luni de zile, la cafele, sa se aseze. Eu nu sunt asa. Eu vreau sa vad rezultatele repede. Nu m-am priceput in teatru deloc, nu am avut cum. E o autoritate pe care eu nu o detin. Dar asta nu inseamna ca eu nu sunt un mare, un urias admirator al teatrului. Si le datorez imens acestor regizori de teatru care mi-au prezentat niste actori uluitori. Si eu i-am luat de acolo, dar erau facuti de ei, de catre regizorii de teatru. In teatru, actorul poate sa-ti demonstreze ce paleta extraordinara de interpretare poate sa detina si atunci tu te poti gandi ca in film ca poate face orice rol.

Totusi, chiar si in lumea filmului v-ati intins o perioada mai lunga de timp cu un subiect atunci cand v-ati apucat de cate un serial cum ar fi „Ciresarii” sau „Lumini si umbre”.

Da, dar oricum difera mult de teatru. „Lumini si umbre” este un serial de 33 de episoade interzis de Ceausescu de patru ori si care mi-a creat apoi un mare, mare impact in Romania. „Lumini si umbre” este un serial de 33 de episoade care a fost in gura targului. In fiecare saptamana, 7 milioane de spectatori il urmareau. 8 dintre ele au fost oprite si 17 au fost furate de la mine din casa de catre Securitate.

Care parte din bucataria unui film v-a atras cel mai mult: cea de scenarist sau de regizor?

Ele se leaga. Chiar cand nu am scris scenariile filmelor pe care le-am facut, in tot cazul am incercat sa mi le insusesc. Altfel, nu puteam sa fac decat daca ceva din propunerile care mi se ofereau sau pe care eu le acceptam ca ecranizari se subsumau unor idei ale mele, unor obsesii sau ganduri ale mele, ca altfel nu ma interesau. De exemplu, nu puteam sa fac un film despre zborul in cosmos, nu ma interesa. Dar unele dintre obsesiile mele au fost si au ramas si acum cred, si sper, prietenia -si asta nu numai ca o obsesie ci ca o dominanta a vietii mele – si dragostea. Am iubit mult si inca mai iubesc. Dar sunt obsedat de starea pe care ti-o ofera, nevoia de aceste stari. Am crezut ca fara ele nu poti sa traiesti. Ca scenarist gandesti o poveste care se lipeste de sufletul tau, care ti se pare ca te preocupa, ca te obsedeaza, si pe urma incerci cu mijloacele regizorului sa o pui in pagina, sa o implinesti.

Cat de mult conteaza faptul ca scenariul este scris de dumneavostra sau de o alta persoana?

Ei, cand scrii tu este mai bine ca ti-e mai apropiat, dar in tot cazul chiar daca accepti un scenariu care nu-ti apartine in intregime, oricum ti-l apropii, ti-l asumi ca poveste, ca intamplare ca si cu un copil infiat. Uite, sa-ti zic de „Prin cenusa imperiului”. Este scris de mine, e adevarat, dar este o ecranizare dupa „Jocul cu moartea” a lui Zaharia Stancu. Chiar nu stiu daca Zaharia Stancu a intuit senzationala poveste a acestei intamplari. Filmul, eu l-am simtit altfel decat l-a gandit chiar Zaharia Stancu. Stii ce e acolo in „Cenusa imperiului”? E decalogul. Sunt toate cele 10 porunci. Deci, totul e ca atunci cand iti tragi ceva dintr-o poveste care ti se pare convenabila si e legata de sufletul tau, ca sa sune cumva, sa bata cumva cu sufletul tau. Sa insemne ceva pentru tine.

Ce v-a inspirat in momentul in care ati gandit scenariul filmului „Vacanta cea mare”?

Filmul „Vacanta cea mare”…atunci cand am facut filmul se pare ca, neinspirat i-am dat acest titlu pentru ca multi il confunda cu vacanta mare, dar n-are nicio legatura. „Vacanta cea mare” este un film cu Marcel Iures in rolul principal, scenariul era al meu, si in care e vorba de o vacanta cea mare dar aia…aia, aia in care tatal, Marcel Iures, ii spune unui nepot la un moment dat: ” Mai, timp as mai avea sa mai stau cu tine, dar nu mai am vreme.” Acest film l-am gandit si l-am scris intr-un drum de patru ore de la Bucuresti la Bacau, in tren. Mergeam sa fac un film despre protectia muncii, ca asa trebuia. Erau filme alimentare dar na, aveam si eu o familie de tinut si o nevasta, nu stiu care, una dintre ele ca am avut mai multe, si mama care numai una era. In compartimentul in care mergeam eram doar eu si vis-à-vis de mine era o doamna ceva mai in varsta decat mine, daca-ti poti imagina ca poate sa existe si o femeie mai in varsta decat mine cu un copil, nepot, stranepot, nu stiu exact dar el era foarte zburdalnic si sarea de pe o canapea pe alta si apoi pe mine. imi ziceam in mintea mea. Sa ma comport ca si Caragiale, sa-l arunc pe fereastra? M-am gandit eu ca n-ar fi prea convenabil. Si batranica tot ii spunea< Mai, stai la o parte, Goe sau cum il mai chema, stai intr-un loc si lasa batranul asta in pace>. Dar atunci nu eram batran. Ba da, si atunci am fost batran (dupa o pauza de gandire). Tot timpul am fost batran. Stand acolo si suportandu-l pe copil ma gandeam ce sa fac. Tot ma gandeam sa deschid fereastra si sa-l arunc pe geam dar nu era bine ca pe urma il gaseau si mi-l aduceau inapoi, ca in Caragiale. Pana la Bacau mai aveam trei ore si jumatate si am inceput sa gandesc un scenariu pana atunci. M-am gandit ca doar asta ma poate salva. Nu mai puteam. Sarea pe mine si nu era placut deeeloc. Si pana la Bacau am inventat filmul asta „Vacanta cea mare” . Este un film foarte drag mie, cu Marcel Iures. A fost, cred, primul lui rol important intr-un film, in 1988.

„Eu fara actori sunt fara maini, fara brate”

In momentele in care ganditi un scenariu sau o poveste, aveti deja in minte actorii carora le veti distribui rolurile?

Nu intotdeauna ma gandesc atunci cand scriu un scenariu la un actor anume. Ma gandesc la o idee senzationala. De obicei, si copiilor mei, studentilor, le propun de fiecare data cand vin cu scenariul, sa faca doua distributii: una ideala si una plauzibila. Cea ideala, in care sa-mi spuna ca vor sa-l puna il rolul cutare pe Robert Deniro, pe Pacino sau mai stiu eu care, si cea plauzibila. Mie nu numai ca mi’s dragi actorii, am un cult pentru copiii astia actori. Ii iubesc de mor. Fara ei nu as fi eu nimic. Cand te apuci sa scrii, astia sunt vorbele tale. Eu fara actori sunt fara maini, fara brate.

Am observat ca in cele mai multe dintre filmele dumneavostra joaca, in mod constant, aceiasi actori. De exemplu, prezente aproape nelipsite sunt Gheorghe Dinica, Mitica Popescu, Ilarion Ciobanu. De ce? De ce nu ati schimbat mereu actorii? Ce va leaga de ei?

Actorii pot sa fie aceeasi, rolurile nu sunt deloc aceleasi. Niciodata nu ofer unui actor un rol pe care l-a mai jucat. Ca sa pot sa castig, sa prind in mana un drac cum e Gheorghe Dinica, de-l iubesc de mor pe Dinica si sper ca si el pe mine, intotdeauna i-am oferit si o alta sansa, o alta activitate. Daca vrei sa lucrezi cu un actor si sa il castigi doar asa pe bani marunti ii spui: . Pe Dinica nu-l poti castiga in felul asta. El este atat de cinstit cu profesia lui si cu el insusi incat daca nu-i oferi lui Dinica un rol care sa-l intereseze cu adevarat niciodata nu va accepta. Imi e prea bun prieten ca sa nu-l cunosc si sunt sigur ca este asa cum spun eu.

Cat de mult munciti cu un actor pentru ca scena sa iasa asa cum va doriti?

Scenele ies bine din prima daca actorii au har. Eu am debutat cu saizeci si ceva de actori, de la Valeria Seciu la Ogasanu si in fine…sunt foarte multi. Noi regizorii nu avem nici cum, nici cand, nici posibilitatea sa le oferim actorilor har. Harul il au de la Dumnezeu si de la parintii lor. Rolul nostru ca regizor este sa-i observam, sa descoperim harul lor, nu sa-l oferim, ca n-avem de unde. Noi trebuie sa observam valoarea lor. Pe Dinica l-am vazut la o casa de cultura. Eu eram student, iar el era postas. Dar cand veneam si-l vedeam in „Jocul de-a vacanta” al lui Mihail Sebastian ma intrebam oare cine e asta? Era un amator. Era acolo si Mihai Florescu, era si Gina Trandafirescu, dar erau talentati. Veneam de la facultate si ma uitam mereu la el cum joaca si imi ziceam Abia dupa un an, doi, trei chiar, l-am vazut la facultate si mi-am dat seama ca am avut dreptate. Sigur ca nu eu l-am lansat. Pe altii da, dar pe Dinica nu l-am lansat eu, baiatul asta avea un talent enorm. Si daca ma gndesc mai bine, pe niciunul nu l-am lansat eu, i-a lansat Dumnezeu. Eu doar am observat ca sunt exceptionali. Pe Florin Calinescu eu l-am lansat pe cand era student, pe Biris, dar nu doresc sa-mi fac din asta niciun fel de virtute. Nu imi revendic, fereasca Dumnezeu niciun merit.

Pe ce va bazati atunci cand dati verdictul si spuneti ca un actor este foarte bun? Ce calitati apreciati la el?

Nu stiu de unde. Pur si simplu imi dau seama imediat, n-am cum sa-ti spun. Asta e profesia mea, e meseria mea. Si un actor trebuie sa ma fascineze, sa ma uluiasca. Nu merge pe calendare din astea, pe criterii: ca transmite, ca este dezinvolt sau altele. Eu ma uit la el si-mi dau seama ca este extraordinar. Toata viata mea, dar toata viata mea este o relatie cu actorii. Fiecare film pe care il incep este un proces care mi se intenteaza. In acest proces am nevoie de avocati, de aparatori. Ei, aparatorii mei sunt actorii. Eu nu vorbesc cu vocea mea in filme, eu vorbesc cu vocea lor, cu gandul si expresia lor, cu minunea lor. Ii ador pe actori si ei stiu asta. Foarte rar veti auzi sa vorbeasca unul rau despre mine, sper. Pentru ca stiu ca-i iubesc foarte mult. Ei sunt marturisile mele, gandurile, emotiile mele. Eu nu ma pot exprima altfel, decat cu ei. Iubesc actorii de mor.

Cat de bine trebuie sa il cunoasteti pe un actor pentru a-i propune un rol intr-un film?

Pai nu exista niciun teatru chiar si de doi bani in care sa nu ma duc sa vad actori. Asa am descoperit-o si pe Elena Albu si nu mai spun nume. In fiecare seara faceam asta. Nu ma interesa daca am sau nu treaba, seara ma duceam la teatru. Ca era la Piatra Neamt, ca era la Suceava sau Botosani, ma ducem sa-i vad pe actori. Si asa am adunat de peste tot vazand, cu posibilitatile mele, harul lor. Dar munca unui regizor abia dupa asta incepe. Si in spatele fiecarei regii de film se ascunde un secret urias.

Am vazut ca perioada de productie, in general, dintre filme este de doi ani. De ce?

Da, cam asa e. Atunci, la vremea respectiva, adica la inceput, noi eram salariati. Nu toti, dar eu si cu inca cineva, cand am terminat facultatea, din fericire, am avut o sansa. Ne-au considerat astia de la Buftea ca avem ceva, dracu’ stie ce au considerat ei ca avem, si ne-au angajat. Aveam salariul de 667 de lei. Dar pe atunci telefonul era 6 lei, sticla de lapte era 2 lei, deci imi permiteam sa tin si familia si fratii si mama, dar cu dificultate. Da… cam asa era, insa intre filmele mele mai faceam filme dintr-astea utilitare ca sa-mi intretin familia.

La ce va referiti cand spuneti filme utilitare?

Am facut vreo 200. Filme din astea de exemplu de protectia muncii, filmele documentare care priveau de exemplu electroconstructia. Deci o luam de sus, de pe Bicaz si ajungeam peste tot, pana jos la islaz si faceam un film de 10 minute despre cum se construia acolo barajul cutare. Ceva ca in Discovery acum, dar nu chiar la nivelul asta. Faceam un serviciu pentru niste firme care ne plateau ca sa-si faca niste filme publicitare, utilitare.

„Mor dupa tara asta”

Ce s-a schimbat dupa ’89 in cinematografia romaneasca?

Uite, acum ca imi aduc aminte de ’89, imi amintesc ca singurul film despre Marea Unire care s-a facut in Romania, l-am facut eu. Si ma mir acuma, cum au trecut anii si am ramas singurul care a avut placerea sa vorbeasca despre Marea Unire. „Momentul adevarului” sau „Dreptatea” cum se cheama dupa ziarul celebru al lui Iuliu Maniu. Este un film la care tin foarte mult si in care sustin prietenia dintre unguri si romani. M-a enervat foarte tare Marco Bela care zice ca ziua de 1 decembrie este pentru el o zi trista. Nu stiu cum isi permite sa spuna asa ceva. N-ar trebui sa uite ca tara asta il iubeste si l-a indragit, l-a primit, l-a suportat. M-a enervat foarte tare cand l-am auzit declarand ca 1 decembrie este o zi in care sufera si care il intristeaza. Nici asa nu este normal. Stii care-i culmea? Eu cand am facut filmul despre Marea Unire in Romania, printre altele, neavand cum sa filmez la Budapesta, am facut Parlamentul de la Budapesta, ca decor in Buftea, la scara unu pe unu. Pai ala a fost un efort uluitor pe care l-au facut scenografii ca sa semene perfect cu cel real. N-am spus nicio porcarie vis-a-vis de relatiile dintre romani si maghiari, niciuna. Dupa ce iese filmul pe piata, ma invita Gyula Horn, fost ministru al ungurilor pe atunci, sa-mi dea premiul de excelenta si-mi dau premiul „Fluturele de aur”. Deci ungurii apreciaza chestia asta si simt ca nu e nicio rautate. Eu am crezut ca se supara pe mine, dar dimpotriva, ei ma premiaza. Vezi ce inseamna calitatea omeneasca extraordinara? Mereu am pledat pentru prietenia dintre unguri si romani. Nu am avut niciodata nimic cu ungurii. Cum sa am asa ceva cand o bucatica din mine este ungureasca: de pe mama si una din neveste.

Sunteti mandru ca sunteti roman?

Mor dupa tara asta. Simt ca este o tara cu niste oameni alaturi de care ma simt formidabil de bine oriunde ma misc. Iubesc Romania, dom’le! Nu pot sa-ti ascund ca peste tot in lume am fost curtat, sa ma duc, sa raman. Peste tot. Ma jenez sa spun, dar am avut mai multe neveste, si oficiale si mai putin oficiale, care toate voiau plimbate prin Paris sau mai stiu eu prin ce tari mergeam. Si uite ca nu am facut asta. Voiam intotdeauna sa ma intorc acasa, aici, in Romania. Nicio clipa nu mi-a trecut prin cap sa nu ma intorc acasa. Unul dintre cei mai buni prieteni ai mei a fost Nichita Stanescu. Venea aici la mine ca la el acasa. Nu se poate sa traiesti fara poezie, fara minunile astea de oameni.

Daca va simteati apreciat si respectat si in alte locuri, de ce nu ati ramas?

Aici e locul meu, asta e tara mea. Ce sa caut eu acolo? Nu vezi ca se intorc cu coada’ntre picioare de acolo? Dar nu din cauza asta nu am ramas, crezand ca nu voi putea face ceva acolo, ci pentru ca radacinile mele sunt aici. Aici ma simt acasa.

Ce tara ar fi comparabila cu Romania?

Daca mi s-ar fi pus unghia-n gat, sau baioneta la gat si mi s-ar fi spus sa plec obligatoriu, dar mi-ar fi lasat dreptul de a alege o tara ,as fi ales Grecia. M-am simtit foarte bine acolo. A fost ca un fel de a doua casa a mea.

Sa inteleg ca ati petrecut mult timp in Grecia?

Am fost de doua ori acolo, dar n-am stat mult. Am iubit o doamna acolo. Dar nu din cauza asta ti-am dat raspunsul de mai devreme, ci pur si simplu nu stiu de ce dar mi-a placut. Si stii unde m-as fi simtit iarasi foarte bine? In Rusia.

Ce va leaga de pamantul rusesc?

Tatal meu a fost in primul razboi mondial si a facut parte din armata austriaca. Si l-a apucat revolutia din noiembrie acolo, in Rusia. Si l-au facut prizonier. Atunci s-a rupt Antanta. E greu de povestit. Si el a fost prizonier la rusi. Parintii lui, adica bunicii mei, nu mai stiau daca mai traieste. I-au facut si mormant aici in tara. Si dupa patru ani tata a ajuns acasa pentru ca l-au ajutat tot rusii. Ei vedeau in el un om care e impotriva sistemului si atunci il ajutau. I-au dat si un cal cu care a mers tata pana a murit calul de foame.

Se spune ca invatand o noua limba, cunosti un intreg popor. Cate limbi straine cunoasteti?

Vorbesc romaneste, ungureste, frantuzeste, ma descurc si cu rusii, dar nu pot sa spun ca stiu limba. In engleza doar sa citesc, dar de vorbit nu. Dar nu sunt ca uriasul meu prieten Krzysztof Zanussi, marele regizor polonez care chiar vorbeste sapte limbi. El este o minune a lumii, de o calitate si o cultura…nici nu am cuvinte.

„Daca este sa spun un film care imi place, acela este”

Ce valoare are acum un festival de film?

La primul festival de film la care am participat, am fost cu cel de-al doilea film al meu, „Mingea” pe care l-am facut cu un coleg sarb. Si atunci s-a spus ca s-a nascut o noua cinematografie in lume vis-a-vis de filmul asta al meu. Dar atunci nu era asa o inflatie de festivaluri ca acuma, o nebunie. Acum poti sa te duci la Urziceni sau unde vrei tu la festival. Chiar si la mine la Slatioara, numai ca asta are un specific anume, este singurul de care stiu eu din lume care se desfasoara intr-un sat. Pe cand astea, Curtea de Arges, Targoviste, astea sunt rahaturi. Dar toata lumea alearga, toti pustii astia, cam prostuti asa, alearga sa-si ia o diploma de la nu stiu ce festival. Ei, la Moscova, la vremea respectiva, exista o organizatie internationala care stabilea care dintre festivaluri pot sa existe, pot sa aiba valoare. Si erau doar sase, sapte. Era Cannes, film de autor de la Venetia, era Carlos de la Vista unde am fost cu Irina Petrescu, era Los Angeles, Mar del Plata si cam asta. Si ca sa obtina Moscova dreptul de a organiza un festival international trebuia sa-l imparta cu Carlo Vivali. Si el a acceptat sa-l imparta cu Moscova: intr-un an ei, intr-un an Moscova. Altfel nu putea sa obtina.

Ati putea compara calitatea studentilor de astazi, si implicit a produselor cinematografice, fata de cea care a fost cu ani in urma?

Sigur ca pot sa compar dar asta nu inseamna ca am dat verdicte. Nu stiu daca era mai bine atunci fata de acum. Nu imi pot permite sa dau decizii. Insa e schimbata lumea. Adica sunt filmele care apar astazi si care mi se par ingrozitor de stupide si penibile, prefer sa nu spun care, dar sunt si unele care mi se par extraordinare. Dar in general nu imi plac clasamentele in arta. In fottbal poate ca da, dar in arta nu. Dar daca este sa spun un film care imi place, acela este „Moartea domnului Lazarescu”. Si am sa spun si de ce. Multi au cofundat gandul acestui baiat care a facut filmul. Multi au crezut ca acest film este un fel de reflector, ca pe timpuri, in care este vorba despre faptul ca acest echipament medical nu se ocupa cum trebuie de amarati. Sunt cel putin 30, 40 de critici care spun asa dar sunt dobitoci domnule! Filmul asta este despre lipsa de comunicare dintre oameni. Numai daca citesti titlul filmului te apuca o panica pentru ca acolo sunt niste copii destepti. De ce crezi ca se cheama filmul „Moartea domnului Lazarescu”? In primul rand pentru ca sunt doua metafore acolo extraordinare, una literara si una biblica. Aia literara se cheama moartea lui Ivanovici, al lui Tolstoi. De ce nu-l cheama pe asta Popescu si il cheama Lazarescu? Pentur ca intre cele doua conditii, moartea lui Ivanovici si invierea lui Lazar, este un spatiu virtual care seamana cu Vittorio De Sica care e „Miracol la Milano”. Aici lumea nu se mai simte acasa si vrea sa-si ia zborul in sus inspre o lume in care intr-adevar „buna ziua” sa insemne „buna ziua”. De ce nu s-au intrebat niciunul dintre „marii” critici, cum il cheama pe domnul Lazarescu care moare? Il cheama Dante Lazarescu. De ce nu-l cheama Ionica Popescu si-l cheama Dante Lazarescu? Pentru ca el parcurge un infern. Nu cumva e divina comedia aici? Nu e infenul purgatoriul paradisul? Nu cumva? Nu cumva ca sa ajungi spre dezastrul asta, trebuie sa parcurgi un infern? Iubesc foarte mult filmul asta. Imi place foarte mult.

Ce parere aveti despre noul trend in productia de filme romanesti, acela de a scoate pe piata telenovele?

Sa fie sanatoase. Am incheiat subiectul, prefer sa nu mai spun mai mult. Nu vreau sa jignesc pe nimeni.

„Ma iubeau femeile”

Comparati putin mai devreme pisicile cu femeile si spuneati totodata ca unul dintre sentimentele cu adevarat valoroase pentru dumneavostra este dragostea, ca nu ati putea trai fara ea. In acest caz, cum de ati avut mai multe casnicii?

Eram afemeiat, asa este. Nu te uita la mine cum arat acum. Aratam cu totul altfel si ma iubeau femeile.

Acum cand va uitati in trecut ati vrea sa fi schimbat ceva?

Nu. Pentru ca de fapt eu nu le-am tradat pe femeile pe care le-am iubit si cu orice femeie cu care am avut de-a face am iubit-o. Nu am avut niciodata vreo legatura cu o femeie cumparata sau ceva de genul acesta. Dar niciodata. Daca nu am simtit o clipa ca doamna respectiva nu are o emotie oarecare pentru mine, nu continuam sa-i dau atentie.

Dar mai tarziu, dupa ce va desparteati de acea doamna, tot o raneati. Pentru ca ea suferea. Deci intr-un fel sau altul tot ii faceati rau.

E o intrebare frumoasa si incurcareata pe care mi-ai pus-o dar cred ca niciodata nu am alungat o femeie de langa mine. Poate ca am creat senzatia pisicii: sa aleaga ea sa plece. Adica i-am lasat dreptul la decizie. Cat ar fi vrut sa ramana, ar fi ramas. Am stat cu femei si 20 de ani, si 18, si 2 si 3 ani. Bine, nu vorbesc numai de alea legitimate. Cand ma uit in urma ma apuca un soi de panica. Probabil ca altii daca ar fi fost in postura de regizor, ar fi convenit cu femei diverse. Dar eu niciodata, dar niciodata nu vei gasi in bibliografia mea vreo relatie cu o actrita. Iti dai seama ca era destul de simplu sa fi facut asta. Dar nu am facut. Mi se parea ingrozitor sa profit de o tinerica care ar vrea sa ajung actrita, sa o santajezi. Mi s-a parut ingrozitor sa profit de situatia acelei fatuci, eu avand painea si cutitul la mana.

Aveti copii?

Nu am copii. Am nepoti din partea fratilor. Una din sotiile mele a vrut neaparat sa aiba copil cu mine dar eu am zis ca nu ma intereseaza. Nu am fost atat de orgolios incat sa spun ca neaparat trebuie sa am niste fiinte care sa semene cu mine. Ea dorea asta. Din pacate n-a vrut sa-l tina. Dar n-am vrut sa am copii. Insa daca ar fi fost nu mi-ar fi parut rau deloc. I-as fi facut uite ca asta, ca Constantin Dragan la 70 de ani, sau ca Chaplin la 80.

V-ati gandit vreodata la momentul retragerii din lumea regiei de film?

Da. Va fi atunci cand o sa ma retraga cineva, Ala de sus. Eu nu ma retrag. Eu puteam sa-mi iau pensie de 15 sau 17 ani. Dar nu mi-am luat. Urasc pensiile si scarile. Si pensia imi da senzatia unui final de cariera. Uite, anul asta, am tot primit fel de fel de premii de excelenta pentru intreaga activitate. Asta m-a enervat pentru ca ei imi sugereaza sa ma retrag. Adica stai deoparte ca ai terminat. Dar de unde stiu ei ca eu am terminat? Uite, acum i-am dat lui Adrian Sarbu sa-mi faca „Zahei Orbu’ ” pe ecranizarea mea. Eu nu negociez cu Adrian Sarbu, nu vreau bani de la el. Imi place sa creez in permanenta. Intr-un fel vor, poate, nu cu rautate, sa-mi sugereze sa stau cuminte. Nu cumva seamana astea cu premiile post-mortem? Oricum, mie sugestia mi se pare a fi: mai lasa-ne dracului in pace si vezi-ti de treaba ta.

Si atunci ce prefrati? Sa nu primiti niciun premiu, nici o recunoastre a valorii muncii dumneavoastra?

Nu am spus asta, dar ceea ce as vrea ar fi ca ei sa faca si sa premieze filme mai bune, nu numai rahaturi de-astea, ca „A fost sau n-a fost”. Ca m-am uitat la filmul asta si am intrebat dupa aia: asta a fost sau n-a fost film? Adica nici asa: sa stea doi insi de vorba jumatate de ora, unul cu spatele, altul cu fata si sa-i spuna film. Adica rahatisurile astea de copii sa invete sa faca film, domnule!

Ce parere aveti despre filmul „4 luni, 3 saptamani si 2 zile”?

Draga nu am vrut sa ma incriu intr-o hora in care multe televiziuni din Romania si nu numai, au vrut sa ma bage, vrand sa demonstreze ca de fapt „4 3 2” al lui e furat dupa „Ilustrate cu flori de camp” al meu. Pe Mungiu eu l-am debutat cu filmul „Occident” care acolo se chema „Vest”. Eu l-am debutat. Si m-am intalnit dupa aia cu el si i-am zis: . Si a stat 7 ani pana l-a facut pe asta.

(Mai multe detalii care au argumentat faptul ca „4,3,2” este un film copiat mi-au fost oferite sub inscrisul „off the record” motiv pentru care nu am continuat sa fac public si restul discutiei pe aceasta tema.)

Spuneti-mi titlul unei productii noi care v-a atras atentia in ultima perioada.

A aparut acum un film care mie mi-a placut foarte mult, al lui Horatiu – „Nunta muta”. Si vad ca are si succes.

Din postura de profesor si castigator a numeroase premii pentru productiile cinematografice, ati avea vreun sfat pe care sa il dati tinerilor actori, debutanti?

Nici macar mie nu indraznesc sa dau sfaturi. Eu cred ca la tinerii actori exista sau nu exista talent. Atat. Nu le trebuie sfaturi. Insa cel mai important este sa nu fie rai. Sa fie oameni cu inima deschisa, nobili. Se cunoaste daca nu sunt asa pentru ca au retineri. Mai ales daca sunt complexati de ceva. Sa nu fie complexati pentru ca sunt unii care cu cat sunt mai mici de statura si mai urati, cu atat sunt mai rai. Sa nu fie rai pentru ca nu au nimic bun in ei.

Roxana Maticiuc