S-a intamplat de curand sa merg la un muzeu de istorie. Am remarcat imediat o multime de chestii greu de inteles, dar si o multime de oameni care parca arau adusi acolo cu forta. Pareau obligati sa priveasca exponatele si era evident ca nu mai aveau rabdare. Nu puteau intelege cum au ajuns acolo si se citea pe fata lor ca ceea ce cautau nu puteau gasi.

M-am simtit de multe ori speriat de cat de repede se plictisesc oamenii. E adevarat ca, intr-o lume in care industria divertismentului iti ofera senzatii care mai de care mai variate si intense, este greu sa mai fii atent, nu mai zic sa apreciezi, lucrurile simple, considerate de multe ori prea banale ca sa fie luate in seama. Astazi nu mai ai rabdare sa privesti trei minute la un tablou, pentru ca reprezinta o experienta infinit inferioara unui film 7D. Exista autori care pot scrie pagini intregi despre ceea ce face o pisica in cateva minute, dar exista foarte putini ca mai au “puterea” sa citeasca. Pare acceptat cu inconstienta si larghete de toata lumea ca ceea ce e comod e si bun. Bineinteles ca frumosul merge inaintea binelui ca un ambasador, pentru a convinge ca binele este si frumos. Dar intre un film (cu cat mai multi D), o transmisiune live (neaparat acompaniata de pop-corn si cola), un joc de ultima generatie si vizitarea unui muzeu pentru exponatele sale, majoritatea ar alege divertismentul. A urmari un film nu este un lucru tocmai greu: apare cate un “Rambo” autohton, scoate un racnet si poti inchide televizorul, pentru ca stii ce se va intampla.

Artistii sesizeaza ca omul e, din ce in ce mai mult, legat de maini si de picioare, cu ochii si urechile acoperite. Exista atat de multi potentiatori de gust narativ incat se produce o “desensibilizare” a oamenilor: nimic nu-i mai impresioneaza. Totusi, incerc sa ma feresc de generalizare. Cred ca mai exista oameni pentru care Petrache Poenaru nu e doar o statie de metrou.

Mihai Parfeni