Cat stau in Autogara, ii vad cum isi schimba cheile dintr-o mana in alta, ca intr-o jonglerie usoara. Cu statura aplecata, merg tantosi si mai arunca vorbe dulci spre vanzatoarele de la chioscuri. Din cand in cand, dau cate un ocol scurt autobuzului, ca si cum ar incerca sa „asculte” pana de la roata.

Vine si autobuzul cu pricina. Ne tinem snur dupa miscarile de parcare si il fixam pe cel de la volan. El e mereu o fata posaca, tacuta si imobila. Nu reactioneaza deloc la nerabdarea celor inghetati de frig dupa pachetul de acasa. Isi priveste oglinda retrovizoare si urmareste cu privirea fiecare calator care coboara. Apoi se hotaraste sa deschida usile laterale. Pentru el, mirosul de sarmale si sunetul de borcane nu mai starnesc nici o pofta. Ne tine la distanta in semicerc, incapatanandu-se sa citeasca tare si raspicat numele de pe fiecare biletel atasat pachetului. In sinea lui, se vede un soi de orator.

Uneori stalceste numele, dar are rabdarea sa le descifreze pe rand, in timp ce fiecare si-a tintit geanta demult si ar putea-o lua dintr-o singura miscare. Datoria lui tine cateva minute bune, pana la ultima sacosa de rafie, cu gandul ca fiecare ar putea fi un suspect. A patit-o. A fost sunat si i s-a spus ca ,,nu-I ia degeaba, dom’le!”. Imi recuperez pachetul cu multumirea ca si-a luat bilet si nu i-a fost rau pe drum.

In alt colt de autogara, „impartirea” abia incepe. Acolo e si pe baza de buletin, dar tot cu strigare. Cand termina pomelnicul cu pachetele, soferii se strang la o cafea aburinda.

Adelina Fulga