(SUPLIMENT, 10:00) CRONICA – BALET – OPERA / Anotimpul nuntii sangerii, la Opera.
(CUZANET, Iasi, 6 decembrie) – Casa de Cultura a Studentilor din Iasi a gazduit in seara de 4 decembrie premiera a doua spectacole de exceptie, in care actori de la Teatrul National "Vasile Alecsandri" Iasi impreuna cu dansatori ai Operei Nationale Romane Iasi au incantat publicul, aflat intr-un numar foarte mare in sala.
Premiera a inceput cu punerea in scena a simfoniei "Anotimpurile", scrisa in 1723 de Antonio Lucio Vivaldi, cel mai de seama reprezentant al barocului muzical venetian. Toate cele patru anotimpuri au fost inramate intr-o explozie de culori si sunete, balerinii Operei Nationale dovedindu-si si de aceasta data maiestria. Cu cateva mici desincronizari la inceputul reprezentatiei, cand nu gaseai o concordanta scenica intre viorile orchestrei si pasii de balet ale fetelor-flori, simbolurile primaverii, spectacolul in sine a fost o reusita pana spre sfarsit, cand muzica a atins un crescendo ravasitor. Toamna, marcata de simbolistica vantului sau a ploii intr-un decor de o coloristica vibranta, a fost infatisata intr-o maniera inedita de catre balerinii. Acestia au dinamizat intreaga atmosfera, combinand clasicele miscari de balet cu ritmuri de dans modern, o reproducere neasteptata pentru un spectacol de muzica baroca. Dansurile frunzelor – toamna –, si al fulgilor de nea – iarna –, au fost bine sincronizate pe cadentele vivaldiene, in vreme ce energia balerinilor-fluturi si explozia de culoare verii mi-a inviorat, personal, starea de spirit. Semnatara coregrafiei si a regiei, Roxana Colceag, a reusit sa ofere publicului spectator o manifestare artistica de o forta ce iese din tiparele comunului, o interpretare ludica, sustinuta de o fantezie fara limite.  
Al doilea spectacol a fost reprezentatia de balet a piesei "Nunta insangerata", scrisa de poetul si dramaturgul spaniol Federico García Lorca in 1932, dar montata abia dupa un an la Madrid, si ulterior in Buenos Aires. Regia si coregrafia apartin, de aceasta data, lui Ioan Tugearu, fost prim balerin al Operei Nationale din Bucuresti.
La inceput, o proiectie de interior intunecat, incadrat intr-o mare de lumini albastre. Siluetele negre ale personajelor strabat scena, in lung si-n lat, intr-o lenta miscare, trecand printre cele cateva scaune asezate la intamplate, pentru ca mai apoi sa le aduca, in miscarea lor, intr-un semicerc. In scaunul din mijloc se aseaza Mama, intr-o trista si marmoreana severitate, sprijinindu-si capul in maini. Din culise rasuna vocea Pusei Darie, actrita la Teatrul National, o voce cutremuratoare, ce marcheaza pierderea sotului iubit, eternul personaj absent al piesei, un axis mundi in jurul careia intreaga actiune are loc. Uciderea acestui barbat declanseaza intriga intregii piese, dar finalul incheie un ciclu tragic, simetrizand intregul subiect. Actrita a interpretat doar vocal rolul Mamei si concomitent, al vaduvei. Aparitia scenica este surprisa, de aceasta data, de catre Beatrice Rancea, managerul Operei Nationale Romane din Iasi.
Monologul din incipit, ce aminteste de bocetul tipic al vaduvelor insingurate, este urmat, aproape paradoxal, de ritmuri latino, sunete de castanete, de lupta, de galop, animand intreaga suita de personaje intr-un dans pasional, aproape nebunesc. In mijlocul acestora, se afla iarasi Mama, care manuieste cutitul crimei asemenea unui ritual, cu gesturile unei razbunatoare. Dupa ce il infinge cu putere in scaunul pe care tocmai a stat, se duce la costumul fiului ei, ce urmeaza a se casatori, si il imbratiseaza cu ardoare. Scena aparitiei viitorului Logodnic, moment in care Mama ii da ultimele sfaturi si ii pune inelul pe deget, marcheaza intrarea intr-o noua etapa: pregatirea nuntii.
Coregrafia artistilor in actul petrecerii de nunta este senzationala, prin grandoarea spectacolului de lumini, sunet si culoare. Spectaculos este incercarea maestrului Tugearu – reusita, de altfel – de a incetini timpul si miscarile celorlalti nuntasi (chiar si ai Mamei, care sta mereu in spatele mirilor, asemenea unui paznic) pana la oprirea definitiva a acestora, pentru cateva secunde. Dragostea dintre mireasa si Leonardo, fostul ei iubit, invitat si el la nunta, este exprimata, de aceasta data, prin straduinta celor doi de a se gasi si de a se imbratisa, de dorul amintirilor demult apuse. Dansul lor, incarcat de pasiune si regretul neputintei de a mai schimba ceva, reprezentare a iubirii ascunse, constituie punctul culminant al piesei, moment in care mirele si sotia lui Leonardo observa tradarea. Logodnicul isi paraseste Mama cu care discutase pana atunci, se napusteste furios asupra amantului si il provoaca la un duel. Acum este momentul in care personajul interpretat de Beatrice Rancea isi arata latura intunecata a vaduvei care a pandit cu incredere prilejul razbunarii. Leonardo, ruda celui care l-a ucis pe tatal Logodnicului, este prada perfecta in jocul rascumpararii. In urma duelului, printre miscarile dinamice ce amintesc de dansurile vechi braziliene si pe ritmurile spaniole galopante, cei doi se ucid in acelasi timp. Beatrice Rancea nu se dezice nici de aceasta data si isi joaca rolul intr-un mod exceptional, interpretand sentimentul de furie si durerea adanca la vederea mortii pana si a unicului ei fiu. Desi inca are treaz instinctul de razbunare si se arunca cu arma crimei asupra Miresei, Mama ii permite acesteia sa traiasca in continuare, preferand sa se sinucida. Acest lucru este bazat pe ideea ca viata fetei va fi un continuu doliu iremediabil dupa ibovnicii pierduti, o pedeapsa mult mai severa decat moartea, ce trebuie sa i se aplice.
Darul de nunta, dansul sensibil al mirilor dinaintea nuntii, incercarea sotiei lui Leonardo de a-l domina cat mai mult pe acesta, intarita tot mai mult prin ritmurile fierbinti de flamenco, ultimele sfaturi pentru viitorii miri primite din partea Mamei, simbolistica nuntasilor prin coloristica vestimentatiei – fetele nemaritate era imbracate in verde, cele maritate, in rosu –, toate acestea constituie puncte de referinta propuse in reprezentatia de balet regizata de Ioan Tugearu. Ea nu reprezinta in totalitate piesa de teatru originala, pentru ca nu se aduc pe scena personaje ca cersetoarea (Moartea), Luna, taietorii de lemne, tatal Miresei s.a.
Rezultatul ramane, insa, doua ceasuri si ceva de interactivitate, de chemare a spectatorului intr-un joc eclatant, dar bine temperat coregrafic si subtil ordonat regizoral. Opera Nationala a incheiat saptamana trecuta cu inca o reusita, generata de dedicatia totala a artistilor, regizorilor si pana si a publicului. Aplauze, aplauze, aplauze! Ropote de aplauze, caci publicul a gustat din plin aceste spectacol. / Cristina Floroiu