Iubirea de oameni este boala tonica si in acelasi timp ciudata, fiindca nu-i sprijinita de nici un element din realitate. Asta scria Cioran in una din cartile sale. Un lucru ni-l amintim sigur despre el: iubirea sa pentru romani si Romania n-avea nevoie de elemente concrete pentru a se manifesta – mintea nihilistului din Rasinari isi ucisese din fasa orice posibilitate de nastere a sentimentului patriotic, preferand la sfarsit de drum sa-si lase manuscrisele in grija menajerei decat in a statului roman.

Justificate ori nu, alegerile scriitorului, la care multi se gandesc cand vor sa laude patrimoniul intelectual romanesc, ar trebui sa ne puna pe ganduri inainte de a prezenta osanale demersului lui George Brailoiu, de altfel laudabil ca intentie, de a cumpara cateva din manuscrisele lui Cioran. Nu contest gestul omului de afaceri care dintr-o data a devenit eroul devoratorilor tratatelor de descompunere si model de patriotism – Brailoiu a salvat in fond imaginea sifonata si jenanta a statului roman care, cam des, nu-si permite imbratisarea propriilor valori la el acasa, iar cand o face, valorile nu-i apartin, moral vorbind, cum a fost cazul Hertei Muller.

Stau si ma gandesc care ar fi reactia lui Cioran vazand toate astea. O parte din munca lui sa ajunga in mainile dusmanului, fluturata trufas in fata celor care, rautacios si carcotas, ne-ar fi reprosat ca Cioran, culmea, nu-si iubea tara, ba chiar o detesta in tot somnul ei istoric cum ii imputa mai mereu in scrierile sale. Ce sa spuna romanul par naissance si francezul par choix? Poate ar scapa un „Merde!” printre dinti, gandindu-se ca avea mare dreptate cand zicea ca nu stim ce este Romania, dar stim perfect ce nu este. Nu este tara care sa accepte, cu demnitate, ca nu a avut nici o contributie la formarea anumitor oameni de mare valoare, ca nu trebuie sa-si atribuie rolul demiurgului de talente recunoscute pe plan international si ca nu e nevoie sa ia cu forta ce  nu i s-a lasat direct de bunavoie.

Privind lucrurile asa, castigul de cauza al statului roman, intermediat de George Brailoiu, in cazul manuscriselor lui Cioran este echivalentul unui furt simbolic. Spun furt cu sensul de insusire pe nedrept a unui lucru care apartine altcuiva. Simbolic, manuscrisele lui Cioran apartin culturii in care acesta si-a dezvoltat talentul, civilizatiei fata de care insusi autorul a simtit o afinitate intelectuala si emotionala pe care a exprimat-o public. Daca Eminescu s-ar fi nascut la Paris si ar fi publicat o viata intreaga in Romania, s-ar fi batut francezii cu pumnul in piept ca Eminescu e de-al lor, dorindu-si frenetic cateva manuscrise?

Iubirea Romaniei pentru talentul din Rasinari se dovedeste a fi pana la urma o boala pe cat de tonica pe atat de ciudata, caci, asa cum bine zice Cioran, nu se sprijina pe un element din realitate. Ea se manifesta mai ales cand sarbatorim trecerea scriitorului in nefiinta, fiind de bonton ca la centenar sa avem cu ce ne lauda. Si uite asa luam manuscrisele pesimistului francez, soptindu-i pe-ascuns „si tu ne m’aime pas, je t’aime”….

Maria Barnea