Candva existau oameni care isi dadeau si viata pentru un ideal, pentru o alta forma de a fi, pentru a nu accepata ceea ce era impus. Fara a se afunda in exprimari flausate, englezisme si alte “ciudatenii” actuale, ei aveau incrustate notiunile de respect, vointa si curaj. Pe ei ar trebui sa-i cinstim astazi, 1 decembrie, sunt cei care ne-au pietruit un drum national. Ca noi am incurcat cararile si am aterizat, mai rau ca-ntr-un cosmar, intre Geoana si Basescu, e o realitate ce ne apartine cu desavarsire. Dar stim sa facem altceva decat sa ne deplangem soarta si sa dam vina pe biata Romanie, cu aceeasi fraza, cu pretentie de scuza, care atinge buzele atator oameni, ce nu au altceva mai bun de spus “Doar traim in Romania!”?! De parca marile asteptari nu ar trebui sa le avem de la noi insine.

Eram mica, mancasem cu pofta o prajiturica si vroiam sa arunc ambalajul colorat cu litere flamande, ce nu le puteam inca descifra. Dar mama imi spune c-o voce calda, sa il pun und-i e locul – intr-un cos. La care eu revoltata spun “De parca nu face toata lumea la fel! Ce conteaza ambalajul meu? O sa fie mai curat, doar pentru ca pun eu asta in cos?”. “Ce s-ar intampla daca toata lumea ar gandi ca tine sau daca toti ceilalti nu ar gandi ca tine?!” imi spuse mama intristata. Atunci i-am facut amgalajului meu loc intr-un cos, doar pentru a sterge acea dezamagire de pe chipul ei. Cand i-am descifrat intelesul, mi-am dat seama ca acea veche amintire, careia nu stiu cum de memoria nu i-a dat delete, reprezinta cea mai relevanta lectie. Asa se intampla si cu Romania, pe care daca am fiecare in parte ceva mai mult de doi bani, am ridica-o de jos, dar nu ca s-o aruncam intr-un cos, ci pentru a o scapa de unele gunoaie.

Si lacrimile unui crocodil sunt mai adevarate decat ale noastre, iar eroii carora oficialitatile pun cate-o coroana astazi si le dedica niste acorduri de fanfara, doreau pentru noi cu totul altceva.

Asta-i Romania in care traim, dupa chipul si asemanarea noastra. E tabloul pentru care toti am devenit pe rand pictori si ne-am aruncat culorile. Cu totii suntem creatorii ei, “artisti” pentru cateva secunde sau poate pentru ceva mai multe. Eu am pus putin rosu, in obraji si acelasi rosu, i l-a pus altcineva, curgand dintr-o rana. Am vrut, cu galben sa-i luminez zambetul, dar s-a gasit unul care s-o faca palida. Am incercat cu albastru sa ii fac ochii, ca ai mamei, dar cineva i-a aruncat pe toata fata. Si acum plange.

Andreea Jugaru