„Kabaret” s-a jucat la opera ieseana cu dulci iluzii

Inca un spectacol exploziv de culoare si sunet la Opera Nationala Romana din Iasi. Seara de 17 decembrie a fost una cu adevarat incarcata de forta si senzualitate, pentru ca – de aceasta data – actorii Teatrului National „Vasile Alecsandri” in colaborare cu balerinii Operei Nationale Romane au pus in scena un spectacol de cabaret, sub regia si coregrafia lui Yvette Bozsik, din Budapesta, Ungaria.

Considerat de unii o forma decadenta de divertisment, cabaretul e un spectacol deopotriva colorat si misterios care imbina prestatiile artistice cu senzualitatea pasilor de dans. In cadrul spectacolului „Kabaret – Nostalgie in doua parti” s-au putut regasi momente teatrale, muzicale, de dans sau chiar de striptease.

Programul sustinut de artistii ieseni si-a propus inca de la inceput sa aduca spectatorul in vremurile Germaniei anilor ’20-’30, printr-o calatorie oarecum alambicata. Decorul ramane acelasi de la inceputul pana la finalul spectacolului: un pat, un sifonier in care se ascund pe rand unele personaje, un pamatuf, un pieptan si un bat de chibrit de dimensiuni hiperbolice. Personajele, imbracate pe cat de stralucitor, pe atat de fistichiu, infatiseaza pe rand un don Juan patetic, care sufera din amor si ii canta iubite pierdute, vesnic numita „dulce iluzie”, o jelanie de dragoste, doua femei care danseaza vals langa el, o sirena care se ascunde in dulap, o moldoveanca ce intra in scena pe pasi de sarba, clovnii, travestitii s.a.

In tot timpul scurs la vizionarea acestui spectacol, un lucru a fost lesne de sesizat: personajele, in majoritatea lor, aveau miscari mecanice, semanau cu un trist grup de marionete stricate, manuite de un papusar fara maiestrie. Este vorba despre lumea alienata a vechilor metropole europene, in care automatismul miscarilor, gesturilor si viziunea rasturnata asupra sensului vietii pe care Bozsik o insufla personajelor ei prin regia bine conturata, sunt singurele repere dupa care se ghideaza acestea.In tesatura spectacolului, intalnim si trasaturi ale teatrului absurdului, ce reprezinta o deraiere totala de la logica, probandu-se astfel caracterul modern al coregrafiei. Sexualitatea, decaderea valorilor, degradarea moralei, imposibilitatea de comunicare – jocul mimilor – , nesfarsita tendinta de evadare din realitatea imediata – personajele nu ies prin spatele scenei, in culise, ci se ascund in dulap – , toata aceasta lume pe dos au facut obiectul reprezentatiei de cabaret.
Coregrafia nu este spectaculoasa, se pastreaza insa pasii de charleston, quickstep si step. Sarba din prima parte este, cu adevarat, un element inedit introdus in acest spectacol, si tocmai de o unguroaica.

Daca francezii puneau accentul pe partea senzuala, prin tinute provocatoare care reprezentau o culme a erotismului pentru mentalitatea epocii, nemtii si olandezii aveau sa imbogateasca spectacolele de cabaret printr-un scenariu mai elaborat, urmarit pe parcursul spectacolului monologuri si cuplete vesele. Versurile sunt predominant germane si englezesti, cantate de personajele-masti ce coboara pana intr-un fond al reflectiei si pana intr-un strat al melancoliei, deoarece, pe cat de mult au reusit sa smulga aplauze si rasete colorate din public, pe atat nu ne aflam in fata comicului, ci in fata ipostazei comice a tragicului. Dincolo de tenta comica descoperim cu usurinta drama. De aici si pana la absurd nu mai este decat un pas. Versuri ca „De ce traim vremuri atat de incercate?” sau „Nimeni nu se intereseaza de mine” intaresc idee de singuratate si drama. Pe scena se ivesc, pe rand, un cuplu batran care isi fredoneaza amar uitata dragoste ce i-a unit candva, o eleva care suspina adanc dupa un barbat ce se indragoste de o femeie care frapeaza prin eleganta si rafinamentul divelor anilor ’30, un cuplu tanar ce isi povestesc intregul arbore genealogic al familiei lor, fara ca publicul sa inteleaga ceva concret, creandu-se efectul de confuzie pe care il au majoritatea pieselor lui Eugen Ionescu.

In a doua parte a spectacolului, unul din mimii care a stat mai mult de jumatate de ora in mijlocul scenei si a privit totul cu stupefiere – personaj interpretat de Beatrice Rancea – devine un centru universal in jurul caruia toate celelalte personaje capata sens, reinvie, fiind dirijate asemenea unei orchestre imaginare de catre mim – ele chiar gesticuleaza interpretarea unei piese tipic bethoveeniene la diverse instrumente muzicale. In cele din urma, ca o ultima etapa din viata, diva de mai devreme apare in cadru si inveseleste intreaga atmosfera, cantand o melodie de petrecere, care contine totusi si premonitoriul vers „Aceasta ar putea fi Noaptea/ S-ar putea sa nu ma mai duc niciodata acasa”.

Lumea lui Bozsnik este o intreaga marioneta ce actioneaza automat, irational, mecanic. Tot spectacolul lasa impresia de cerc inchis, de traiectorie circulara in care se inscrie actiunea personajelor. Eforturile, gesturile, retorica lor sunt lipsite de sens. Sunt infatisate situatii aberante, se contureaza o lume alienata, anormala, artificiala. Personajele nu realizeaza non-sensul existentei lor, ridicolul care le caracterizeaza si reactia finala nu poate fi decat veslia inconstienta.

Cristina Floroiu