Cu o poveste controversata, ce starneste indignare si uimire, „Never let me go” a deschis la finele anului 2010 Festivalul de Film de la Londra, iar pe marile ecrane a debutat in acest an in Marea Britanie, pe 21 ianuarie. Filmul este realizat dupa romanul cu acelasi nume al lui Kazuo Ishiguro, unul dintre cei mai cunoscuti autori de fictiune contemporani. Romanul este considerat a fi unul dintre cele mai bune ale autorului si este considerat de The New York Times ca fiind una dintre cele mai bune carti ale anului. Opera lui Ishiguro s-a mai bucurat de o ecranizare in 1993, cu interpretarea lui Anthony Hopkins si Emma Thompson in „Ramasitele Zilei”.

Regizorul Mark Romanek, cunoscut pentru realizarea videoclipurilor unor interpreti precum Michael Jackson, Madonna , Red Hot Chili Peppers, Linkin Park, Jay-Z si Coldplay a pasit usor din lumea artistica si a frumosului si s-a indreptat, insotit de curaj, sa ecranizeze o poveste naucitoare, marcata de duritate. Regizorul a reusit astfel, sa puna in imagini simple, dar sugestive, povestea dura, scrisa cu maiestrie si eleganta de catre Kazuo Ishiguro.

Tema filmului, clonarea si donarea de organe este sumbra si naste intrebari fundamentale despre existenta umana. Kathy, Ruth,Tommy (Carey Mulligan, Keira Knightley, si Andrew Garfield) sunt prinsi intr-un joc in care au rolul de pioni principali si a carui destin hotarat dinainte, nu se pot impotrivi. Povestea este prezentata prin prisma lui Kathy, care ajunsa la varsta de 28 de ani rememoreaza clipele petrecute alaturi de cei doi prieteni ai sai la Centrul Hailsham. Intreaga lor copilarie este inchisa ca intr-o colivie, in internatul din decorul Angliei rurale al anilor 1978, care initial este infatisat ca fiind un centru menit sa-i educe pe elevi in spiritul corectitudinii si al disciplinii scolare si individuale. Ulterior, printr-o tensiune gradata, Hailsham ni se prezinta ca o fabrica de masinarii de organe. Aici, locul nu este unul ce ofera caldura si armonia necesara copilariei ci ii pregateste pe copii sa devina „ingrijitori” si mai apoi „donatori”.

Un element iesit din normalitate, care trezeste in privitor o prima intrebare si senzatia de totala bulversare este faptul ca elevii din centru nu pomenesc niciodata despre existent unei „mame”, sau a unui „tata” si nu au voie sa plece dincolo de gardul scolii, pentru ei acesta fiind cel mai mare mister. Tocmai eludarea misterului face din „Never let me go” o drama ce naste lacrimi, greu de suportat pentru privitor: la varsta majoratului Kathy, Ruth si Tommy vor patrunde in lumea de dupa  gard pentru a-si indeplini crunta sarcina, donarea de organe. In mijlocul acestui vartej ucigator, este plasata cu finete povestea de iubire dintre Kathy si Tommy, care are menirea de a alina sufletele chinuite de cruntul de destin, dar si de a amplifica dramatismul prin neimplinirea povestii de dragoste dintre cei doi tineri. Se formeaza si un triunghi amoros ce le ingreuneaza si condimenteaza adolescenta prin rautatea si intrigile lui Ruth.

Desi au o soarta trasata si stiuta dinainte , „clonele” Kathy, Ruth si Tommy au parte de trairi firesti prin care trec si ceilalti pamanteni: gelozie, iubire, ura, repulsie, dezamagire, refuz si tradare. Conflictul lor interior e insa, unul ce atinge cele mai inalte cote, dominat de sentimente inimaginabile, ce nasc in mintea oricui intrebarea: cum e sa stii ca esti o copie a cuiva si esti conceput pentru a dona organe ? Granitele povestii trec de real si ajung intr-un punct de SF, ce da peste cap conceptia de moralitate si umanitate. Actiunea atinge punctul culminant cand cei trei tineri se uita prin geamul unei cafenele pentru a vedea clona originala a lui Ruth. Un alt moment de incarcatura emotionala ce trezeste indignare e atunci cand Kathy si Tommy primesc refuzul amanarii cu 3 ani a inceperii donatiilor. Le este astfel spulberata speranta ca daca doua persoane demonstreaza ca se iubesc, sfarsitul le poate fi amanat catusi de putin. Se naste din nou un sir de intrebari: care mai e rostul iubirii? de ce sa ne construim vise daca in final vom sfarsi prin a fi ingrijitori, iar apoi donatori? cum poti fi tu un „produs” destinat pentru altcineva, care iti ia dreptul de a decide, de a trai, de a te implini, de a te bucura, de a zambi?

„Never let me go” e o inspiratie din numele unui cantec pe care actrita principala Kathy il asculta in vremea cand locuia la Centrul Hailsham si are un nume predestinat. Va deveni pe parcurs laitmotivul intregii povesti, in acesta regasindu-se strigatul dorintei arzatoare a celor trei de a trai si zbuciumul lor sufletesc. Profunzimea filmului este data de jocul actorilor, de o interpretare intensa a acestora, insotita de replici si gesturi sugestive, ce se pliaza perfect cu realitatea dura pe care tinerii trebuie sa o infrunte.

Chiar daca sentimentele i-au umanizat, chiar daca au iubit, si au avut curajul de a-si face planuri de viitor, donarea de organe ii va sfarsi pe fiecare, rand pe rand. Never let me go e un tablou al vietii, al mortii si al iubirii spulberate, pictat cu durere , care trezeste fiori si melancolie.

Ilinca Tudosa