Se spune ca „americanii traiesc ca sa munceasca, iar europenii muncesc ca sa traiasca”. Conditiile din Romania ambitioneaza studentii sa plece peste hotare, in cautarea unor slujbe bine platite, dar si in cautarea visului america. Raluca Macovei a fost doi ani la rand in America si a dobandit o viziune mult mai larga asupra lucrurilor si a oamenilor, iar Decebal Bilan a stiut cum sa reactioneze in fata unei companii care l-au exploatat.

Decebal Bilan, absolvent al Facultatii de Economie si Administrarea Afacerilor, a visat sa cunoasca una dintre cele mai dezvoltate societati ale lumii si sa obtina un loc de munca bine platit, insa a avut parte si de o mare dezamagiere. A plecat sa lucreze in America in vara anului 2011. „Eram in ultimul an de facultate si aveam intentia sa plec prin intermediul programului Work & Travel de mai mult timp, apoi un prieten mi-a oferit mai multe detalii si m-am hotarat sa plec”, povesteste Decebal. In America, tanarul s-a trezit insa ca cheltuie mai mult decat castiga. La locul de munca din America, trebuia sa ridice cutii de 15 – 20 de kilograme, intr-o fabrica de ciocolata din Pennsylvania. Decebal isi aminteste cum superiorii nu incetau sa strige la ei: „Mai repede! Mai repede!”, chiar daca depaseau productia de 100%, ajungand si la 127%.

Tanarul a fost angajat printr-iaun lant de companii ce l-au intermediat pana sa ajunga sa lucreze la fabrica de ciocolata din Pennsylvan, si toate aceste companii incercau sa profite, intr-un fel sau altul, de studenti. Problema lui Decebal a fost ca nu a avut posibilitatea sa discute cu sefii de la fabrica, inainte sa ajunga acolo. La inceput, a stat intr-o localitate departe de fabrica. Facea un drum de o ora, cu transportul in comun. „In total, cheltuielile m-au ajuns la aproximativ 3500 de dolari. Plateam in fiecare luna chiria de 500 de dolari pentru un apartament cu doua camere, in care mai stateam cu alti trei studenti. Salariul era de 8 dolari pe ora. Pentru o luna primeam aproximativ 1200 de dolari, din care ramaneam doar cu 430 de dolari in mana. M-am descurcat foarte greu”, isi aminteste Decebal.

Tinerii muncitori au dorit o schimbare. Dupa ce au intrat in greva, situatia lui Decebal si a celorlalti studenti s-a schimbat. Ei au intalnit un membru al agentiei non-profit „National Guestworker Alliance” si au fost sustinuti de acestia pe toata durata protestului. Alaturi de ei au fost si cateva organizatii studentesti americane, printre care si „United Students Against Sweatshops”, care activeaza pentru drepturile muncitorilor.

Greva a inceput pe 17 septembrie 2011. Au stat trei zile in stada, apoi s-au separat in doua grupuri: majoritatea s-a intors la munca, iar Decebal s-a alaturat celor care au continuat protestele in mai multe orase. Studentii au semnat o petitie prin care cereau chirie mai mica, oferte de munca tinerilor americani si plata pagubelor morale. Au reusit sa atraga atentia autoritatilor, insa „singura schimbare a fost faptul ca cei de la fabrica au anuntat ca nu vor mai primi studenti la lucru, iar cei de la Departamentul de Stat, care au grija de acest program, au anuntat pastrarea numarului de sponsori si a numarului de studenti care vin in America”, isi aminteste Decebal.

„Am fost in greva pana in ultima zi cat am stat in America”

Agentia din Romania i-a sustinut pe cei ce au intalnit astfel de probleme si le-a oferit alte locuri de munca. „Ne-au intrebat daca mai lucram in locul respectiv. Ne-au spus si ca putem sa mergem sa muncim in California pentru o luna de zile si ca ne-ar ajuta ei cu banii pentru transport. Nu merita. Cheltuiai mai mult decat primeai. Eu am lucrat doar patru saptamani, am incetat munca pe 12 august, iar de pe 13 august pana pe 30 octombrie am fost alaturi de aceasta organizatie. Am fost sprijiniti si sponsorizati de sindicate si de catre oameni. Eu am fost in greva pana in ultima zi cat am stat in America”, povesteste Decebal. Tanarul sustine ca nu regreta faptul ca a fost in America, pentru ca „tot ce am facut dupa ce am intrat in greva a fost minunat”. Apreciaza foarte mult ca tinerii americani au fost alaturi de el si de toti studentii straini. „Daca as schimba ceva? Da, m-as informa mai mult inainte sa plec si nu as accepta sa plec in orice conditii. As avea ceva sa le transmit viitorilor studenti romani care vor participa la acest  program: sa fie informati, sa fie realisti, sa se astepte la experiente bune, dar si la unele mai putin placute, iar in cazul in care vor intampina dificultati sa stie ca exista persoane care le vor oferi sprijinul lor fara a cere nimic in schimb”, conchide Decebal.

„Castigam prea putin pentru cat munceam”

Raluca Macovei studiaza la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi. Anul acesta si-a propus sa vada America pentru a treia oara. Dupa ce a terminat primul an de facultate, a ajuns in America mai mult din curiozitate. Aflase despre agentia care i-a intermediat plecarea din pliantele impartite prin Copou. Statele Unite ale Americii i s-au parut cea mai buna alegere pentru a calatori. „Problema e ca eram la inceput si nu stiam prea multe, daca vreau sa plec sau nu. Am lasat totul pe ultima suta de metri si m-am inscris cam tarziu, abia in luna mai. In acea perioada nu prea mai erau joburi, toate joburile bune se dau la inceput, cu un an inainte de plecare”, povesteste studenta.

Raluca a observant ca in momentul in care faci parte dintr-un grup sansele de a prinde un loc de munca mai bun se injumatatesc. Insotita de inca trei prieteni, a ajuns sa lucreze in cel mai mare parc national din Statele Unite ale Americii, Yellowstone National Park, Montana. Prima saptamana a fost entuziasmata. Apoi a inceput sa se gandeasca la ceea ce si-a dorit cu adevarat. „Mi se intampla des sa ies din cabana unde eram cazata si sa dau nas in nas cu un bizon infometat. Lucram la un restaurant care era foarte aglomerat. Castigam prea putin pentru cat munceam si nu mi se permitea al doilea job. Eram dezamagita, asa ca am hotarat sa vorbesc cu cei de la agentie si sa ma mut”, isi aminteste Raluca. Tanara era platita cu 7 dolari si 25 de centi pe ora. Lucra 30 de ore pe saptamana. Din banii ei, platea 10 dolari in fiecare zi pentru masa. „Imi amintesc ca intr-o luna am reusit sa strang 900 de dolari, bani pe care i-am facut, in urmatorul an, doar in doua saptamani, fara bacsis”, spune Raluca.

Traversand America

„Noi, studentii, in tara semnam un contract ca incepator in programul Work & Travel. Semnezi cam orice pentru ca la inceput nu prea stii,, iar ei au grija sa iti arate partea buna a lucrurilor. Nu aveam cum sa ma mut decat daca nu ma plateau sau ma tineau peste program, insa aici totul era in ordine, totul era ca in contract, dar nu eram eu multumita. Eu nu din cauza banilor voiam sa plec, ci din cauza locului. Acolo nu era nimic din visul meu american de acasa!”, povesteste studenta. In cele din urma, dupa o saptamana, a gasit o alta modalitate de a rezolva situatia. A cautat un alt loc de munca, a sunat, a vorbit cu cei de la agentie, si-a luat bilet de autocar si a plecat mai departe. Singura. Timp de doua zile, a calatorit cu autocarul, din Montana pana in Massachusetts. Cand a ajuns in New York, s-a oprit in Times Square. „M-am pus in genunchi si am stat zece minute si m-am uitat in jur. In sfarsit traiam visul american: cladiri inalte, oameni cu servita, lumini. Mi-am cumparat un hotdog la 2 dolari… acela a fost cel mai bun hotdog din viata mea”, isi aminteste studenta.

La al doilea loc de munca castiga 360 de dolari pe saptamana si avea cazare la hotel. Lucra ca agent de vanzari si trebuia sa vanda postere si afise in campusuri universitare. „Am mers in colegii din multe state, prin New York, Maine, Massachusetts, New Hampshire, Rhode Island. Practic, am vazut jumatate de America si cum e viata in colegiile americane. A fost greu, aveam de incarcat si descarcat masina dimineata si seara. Am interactionat cu studenti de varsta mea, am vorbit numai limba engleza. Am avut printre cele mai mari vanzari de postere, faceam si 12 mii pe saptamana. Posterele cu personajele din filmul «Hangover», abia lansat, s-au vandut toate, nu mai aveam in stoc.”

In tot acest timp, Raluca a tinut legatura cu agentia din tara. „Ei iti dau mail-uri si te mai intreaba daca esti multumit sau nu. Multi nici nu citesc mail-urile si se plang ca celor din tara nu le pasa, dar de fapt e invers”, spune tanara. Exista un numar de telefon la care studentii pot suna in cazul in care au nelamuriri sau probleme. Numarul este comunicat inca de la sedinta de orientare pe care o au la agentia din tara.

Chiar daca avea doar 20 de ani si nu avea voie in cluburi, tanara studenta a incercat sa se distreze si sa viziteze cat mai multe. A reusit totusi sa intre intr-un club romanesc din New York, cu patron roman si cu angajati romani. „Toata chestia in State este sa comunici, daca astepti sa cada din cer… poti sa adormi asteptand. Multi se bazeaza pe faptul ca in State e ca acasa”, incheie Raluca.

Erika Ivoniac