Trenul Dorohoi-Iasi nu sta mult in haltele in care opreste. Trebuie sa te grabesti sa iesi in timp cu cei care se inghesuie la intrare. La oprirea in Trusesti, mama lui Bogdan isi arunca bagajele afara, impingandu-le pe scari. Altii le cara in maini cu grija . Apoi coboara si ea, sprijinindu-se de bara de fier a usii si le apuca intr-o mana. In mana „aia mare”. De fiecare data cand se apropie de casa, inima ii bate cu putere. Nu stie cum il gaseste pe Bogdan. In ultimii 10 ani, a tot auzit sunetul pe care il uraste cel mai mult: cum se rupe osul inauntru. E un pocnet scurt si infundat. In total, 13 fracturi. De asta nu o suporta pe verisoara lui Bogdan care isi intoarce fiecare deget de la mana pentru ca ii  place cum se aude. Are un fel de tic. Si Florentina are un tic: sa il intoarca pe Bogdan dintr-o parte in alta, ca sa nu amorteasca.

Bogdan e la fel ca ceilalti copii. Scrie temele in graba ca sa se poata juca la calculator. La matematica se pricepe cel mai bine pentru ca nu trebuie sa scrie la sfarsitul paginii „ce frumoasa a fost toamna aceasta!” Mama ii trage masuta de lemn mai aproape de pat si il priveste cu drag cum pune parantezele patrate intre cifre si asteapta sa caute impreuna cu el solutia de la finalul culegerii. „Profesoara mereu imi zice ca a cunoscut putini ca el care au rabdare sa faca zece exercitii unul dupa altul. Cand vine, ii mai fac  cate o cafea, mai cumpar o rulada din asta cu gem de la magazin si o tai feliute dar asta nu are nimic de a face cu cat stie Bogdan al meu.”

„Daca sta in masina, nu i se vad decat fata si mainile”

In februarie, 1990, Florentina si-a legat destinul de un baiat din Trusesti. El, dintr-o familie cu trei copii din Darabani, vindea casete  audio in piata pe bani frumosi si nu facuse armata. Nu pentru ca era un goz rau care sa se ascunda sub fusta mamei, ci pentru ca stia ca piciorul sau stang se va impiedica inca de la intrare. La 16 ani renuntase sa isi mai faca vant cu mainile cand se dadea cu sania. Isi punea in pantof un ghem de lana si calca pamantul cu increderea ca viata este o lupta. „Nimeni nu este perfect. Si daca esti perfect fizic, ai ceva la suflet. Eu cu mainile astea spal, fac mancare si il iau pe Bogdan in brate cand este nevoie. De multe ori la platit lumina, se uita doamna din ghiseu la degetele mele mici, desi eu ii platesc cu cealalta mana. Dar ma gandesc ca daca as fi avut numai una?”, imi spune Florentina, in timp ce il „intoarce” pe Bogdan ca sa nu amorteasca.

In casa e cald doar in camera in care stam si usa e permanent inchisa ca sa nu intre frig. La capatul holului inca cimentuit e locul unde va fi bucataria. De la aragazul lasat in mijloc pana la gresie pe jos „nu mai avem bani. Dan vinde pantaloni acum. Pleaca in fiecare dimineata la Vicov. Eu nu pot lucra pentru ca nu il pot lasa pe Bogdan singur. Dar nu asta e problema. Problema e ca nu mi-au spus”, isi termina femeia cuvintele cu o urma de regret pe chip. A ajuns la 40 de ani si nici nu mai stie daca o recunoaste pe mama lui Dan. Are o poza in vitrina veche din spatele patului cu o femeie mica de statura careia ii pune floare in piept. „Aici eram la nunta. La inceput , mi-a spus ca Dan a avut un accident cand era mic si a cazut de pe cuptor. De ce sa ma gandesc ca soacra-mea are sa ma minta? Ne-am luat si cu asta basta.”

Acum Bogdan e in clasa a IX-a si nu a vazut niciodata o scoala dinauntru. Stie ca mama cand merge in oras, are treaba la supermarket si o asteapta. „Ai Facebook? ”, ma intreaba la un moment dat. Tasteaza repede si nervos cu degetele lungi, albe, tragand cate o privire pe fereastra cu perdele din fata. „Pe acolo trece trenul la 12 si la 4. E inghesuiala mare.  Eu cand merg undeva, ma duce tata cu masina”, imi spune el, evitand sa creada ca lumea de dincolo de geam e mai breaza decat si-ar imagina. „Ee, Bog, masina trebuie sa o vindem. Avem una luata cu comenzi duble. Dan  iese cu ea numai cand isi pune marfa. Il tot bat la cap sa o vanda ca sa ne facem casa inaintea iernii dar eu stiu cum e el. Daca sta in masina la bariera cu altii, nu i se vad decat fata si mainile”, imi spune Florentina cu senzatia ca eu voi continua sirul ideii in minte.

Refuzul poarta ghips

La cinci ani, Bogdan a aflat ca-si mosteneste tatal. Si-a rupt piciorul cand s-a repezit sa sara din pat. Acum asteapta cu nerabdare „minunea” din adolescenta care i s-a intamplat tatalui. „Trebuie sa mananc mereu banane ca sa imi revin. Dar oricum imi placeau de cand eram mic. Mai sunt doi ani si o sa ies, mai ales ca acum am crescut”, imi spune Bogdan tastand in casuta de cautare a Facebookului un nume lung. „Taica-su a mers dintr-odata. Erau si alte vremuri. Soacra-mea ii dadea branza cu smantana si ii facea din strujeni carje. Se lua cu baietii. Il mai impingeau, il mai carau in spate in joaca, pana cand asta a inceput sa calce cu genunchii si apoi incet, sa ia ulitele  la picior. Doctorul de la Bucuresti mi-a zis ca osteogeneza imperfecta (boala oaselor de sticla) se poate trata prin exercitii si gimnastica, dar noi, de cate ori am incercat, trebuia sa stam o luna in ghips”, continua Florentina povestea care o macina. Bogdan ii seamana leit la ochi. Negri. Aceeasi sclipire timida.

Picioarele lui nu ii ating pamantul. Stau drepte, imobile. Mama m-a rugat de nenumarate ori sa nu il ating cumva. „Asta e in clasa cu mine. Alexandra o cheama. Da-i prea aroganta. Pune poze cand merge in parc sau la din astea si vrea sa apara numai ea”, imi povesteste Bogdan despre o fata care isi tuguie buzele in prim-planul fotografiilor. Profesoara il are in catalog la litera M, dar ii mai are si pe alti 20 inscrisi pe foi. Bogdan ii cunoaste si stie cand vreunul dintre ei iese la tabla cu lectia neinvatata. Ii si aude cum se scuza si o pune pe „profa” sa nu ii ierte pentru ca ei stau pe net. „Nu e felul lui asa. Cateodata ma sperie si pe mine cand se supara sau nu vorbeste. El nu a fost facut sa stea in camera aici cu mine pe doi metri”, continua mama cu o disperare care ar face ca orice neadevar de pe lumea asta sa fie adevar. „Pentru el sunt in stare de orice. Am scris la fundatii sa ne ajute. Au venit de la Realitatea si i-au dat un laptop. Taica-su nu a vrut sa iasa la aia cu filmatul. Eu i-am zis atunci: «ce-ai? Ti-e rusine?» Statea in bucatarie ca sa nu il vada. Eu pe dansa nu pot sa o suport ca nu mi-a spus”, repeta Florentina, caznindu-se sa il mute pe Bogdan inapoi pe pat pentru mancare. „De-acuma ii creste si mustacioara baiatului meu”, rade ea intre timp, usor rusinata, in timp ce parchetul scartaie la fiecare miscare.

Icoana fara lacrimi

La poarta mare e fantana. Dar apa nu e buna. Si daca era buna, nu avea cine sa o aduca in galeti pe usa. Vecinul din spate are un caine care urla mai mult decat bate. Bogdan nu vrea sa manance. Se uita fix cu o figura palida, distrata si incearca sa caute in mine ceea ce nu stie ca exista.  „Mama mea mai vine sa ma ajute dar ea cam bea. Si Dan bea. De suparare. Ma intreaba de ce imi fac parul rosu, daca stiu ca baiatul e in halul asta”. Florentina poarta aceeasi vina nescrisa de zece ani. Unde sa se duca, ce sa faca, de unde sa imprumute, nu ii spune nimeni. „M-am dus la icoana facatoare de minuni de la Neamt. Nu era nicio lacrima pe icoana cum spunea lumea. Am stat acolo o ora si m-am gandit la Bogdan al meu si la cea care nu a stiut in ce chin ma baga”, imi povesteste ea in continuare. Baiatul rupe o bucata de paine si o lasa pe mama sa gesticuleze cu felia pregatita in mana. „A, dar iti taiasem eu, mama. Hai, ia cu branza.”

Ii spun ca vreau sa ma retrag. Peste doua ore vine Dan si vom fi patru in aceeasi incapere. „Mama, l-am scapat acolo langa piciorul scaunului. Da-mi-l tu!”, o roaga baiatul dupa ce face o miscare de inaintare din brate. Il intreb de ce sta cu telefonul mereu in mana. „Daca nu raspund, nu am de unde sa le mai dau bip”, imi spune baiatul. Afara Florentina imi zice ca nu incarca niciodata acel telefon. „Nu stiu ce crezi tu despre noi. Dar eu il protejez ca mi-e drag. Il las sa fie cum vrea el.” Nu o mai tin la poarta. Ii multumesc si o las sa se intoarca in camera.

Undeva intr-o parte, vantul izbeste cu putere o usa de scandura ingusta. Casa nu are apa curenta. Trenul trece la 12 si fluiera tare, de parca necazurile nu ar fi treze fara el. Calatorii de clasa a doua stiu ca, in vale, casa lui Bogdan e la fel ca celelalte.

Adelina Fulga

***

In Romania, zece copii se nasc in fiecare an cu o maladie extrem de rara: boala oaselor de sticla. Cei care sufera de aceasta boala pot avea pana la 100 de fracturi  datorita fragilitatii mari a oaselor. Osteogeneza imperfecta, se mosteneste si se trateaza rar prin exercitii fizice si regim alimentar bazat pe calciu. De cele mai multe ori e nevoie de un transplant osos care ajunge la 100.000 de euro.  La ora acutala sunt 2.600 de pacienti de varste diferite diagnosticati cu aceasta maladie in Romania.