Multi au murit pentru idealul libertatii supreme si prea putini sunt cei care citesc acum listele cu numele martirilor. Dincolo de luptele de strada facute publice au existat morti nevinovate si oameni cazuti pentru ca asa au vrut altii. Pe fondul nedreptatilor etnice ale sistemului, convieturirea romanilor si a ungurilor din inima Ardealului a intampinat nevoia de a se face dreptate cu pumnul.

Anul 1989 a insemnat pentru Romania proteste, lupte de strada si demonstratii care au dus la prabusirea regimului condus de Nicolae Ceausescu. De la evenimentele din Timisoara, considerate scanteia revolutiei, lucrurile au degenerat, astfel incat sunt voci care afirma astazi ca atacurile impotriva sediilor militiei din judetele Harghita si Covasna au fost facute pe buna dreptate; militienii au fost linsati din cauza contributiei lor la represiunea comunista. Nimeni nu isi explica, insa, de ce in zilele cand s-au rasculat, ungurii au dorit doar moartea romanilor. Autoritatile resping ideea de sovinism, iar evenimentului i se acorda circumstante atenunate. In urma ramin familiile ofiterilor de militie, copiii care si-au vazut tatii sodomizati in zilele in care libertatea batea la usa. Pentru ei, revolutia a insemnat iadul.

Cel mai tanar sef de militie din judetul Harghita

Inceputul povestii e prea departe pentru Dorina Cheuchisan, iar suferinta ei arde mocnit, ca intr-un suflet mereu pregatit sa primeasca lovitura unui dusman necunoscut. Doar intr-un moment de slabiciune sufleteasca ai putea sa descoperi povestea acestei familii care a luptat cu timpul si cu amintirile dureroase din iarna lui ´89, anul libertatii si al indoliatilor.

Existenta lor a incercat sa fie normala, sa depaseasca durerea si ura, sa accepte societatea si sa-si salveze sufletele de prigoana nedreptatii pe care o simt cu aceeasi putere ca atunci. Nicio imagine nu este prea departe sa fie descrisa pana la ultimul amanunt, niciun cuvant nu prisosete pe buzele femeii care a dorit sa-i salveze pe cei doi copii ramasi orfani si sa faca dreptate sotului cazut victima in mainile ungurilor insetati de sange romanesc.

Acum emana un optimism molipsitor, iar anii i-au lasat ragaz sa isi adune toate gandurile in fraze care curg firesc din dorinta de a zice, de a scapa de povara intamplarilor nespuse. Tot ce e tulburator, pentru ea a devenit firesc si nu a apucat inca ziua in care sa se planga, sa plece capul si sa taca, sa-i lase pe altii sa masluiasca adevarul pe care l-a simtit.

Cand l-a intalnit pe seful militiei din comuna Dealu, Liviu Cheuchisan, nu era decat o pustoaica de saptesprezece ani. Dupa casatorie, tinuta in ascuns o bucata de vreme, s-au mutat la etaj in sediul politiei si de atunci a inceput sa lucreze la restaurantul din centru, locul unde a legat prietenii cu oamenii care, noua ani mai tarziu, aveau sa strige „moarte romanilor!”.

Adevarul trebuie spus

„Pentru ca el lucra in politie stiam niste dedesubturi ale regimului ceausist. Au inceput cu destituirea tuturor ungurilor din conducerea fabricilor si scolilor. Asta i-a incrancenat pe ei. Cand au intrat peste noi in casa strigau „gata cu romanii !”. Li se facuse lehamite sa nu mai aiba niciunul de al lor in niciun for superior, in nicio prefectura, in nicio directiune.” Spiritele ungurilor nedreptatiti de sistem s-au incins o data cu izbucnirea revoltei in Timisoara, la 17 decembrie. „S-a dus la Odorhei sa depuna arma si actele, pentru ca primise o permisie de sarbatorile de Craciun. Cand au auzit stirea ca la Timisoara se intampla ceva, au intrat in alerta si i-au mobilizat pe toti la posturi. Nu i-a mai dat voie sa plece.” In aceeasi perioada ungurii au recurs si la actiuni de sabotaj. „Au incendiat niste CAP-uri si niste suri cu furaj de vite. Incidentele au fost urmate de vizita unor domni mai sus pusi din judet pe care i-am primit la noi. Erau niste actiuni neortodoxe care trebuiau sa ne atraga atentia inca de atunci.” Doamna Dorina urmareste cursul intamplarilor cu precizia nestudiata a omului care nu uita ca zilele alea i-au schimbat anii. „Pe 21 am avut o inima rea, un fel de premonitie. Ceva imi spunea ca nu e in ordine. Avertizat in nenumarate randuri de situatia care degenerase la Odorhei si de ce se arata la televizor, sotul meu a venit la mine si mi-a spus sa fiu tare, pentru ca suntem in gura lupului. Sa nu ma arat speriata, dar sa fiu cu bagare de seama ca nu e bine.”

„Sariti ca ne omoara!”

Ulterior a aflat ca toti prietenii din zona il avertizau sa plece. „El a refuzat pe motiv ca nu a facut rau la nimeni, nu a facut dosare penale, nu a lasat vaduve si nu a facut faradelegi.” Abia ce a urmat mai tarziu a facut-o pe doamna Dorina sa constientizeze situatia in care se afla. „Dupa ce am ajuns acasa de la serviciu au inceput sa se auda in fata curtii urlete si duduieli. Erau cativa care spuneau ca vor sa faca o mica demonstratie, sa se bucure ca pica regimul. I-au cerut o poza a lui Ceausescu si au plecat. Liviu a urcat cu doi vecini care au auzit galagia. Unul dintre ei ne-a spus sa nu mai stam ca nu avem de unde sa stim ce au de gand nebunii.” Intensitatea povestirii sporeste in sufletul femeii pe masura ce momentul retrairii se apropie. „Dupa ce a coborat sa-i conduca, sotul meu s-a dus sa inchida scroafa. Eu am gandit ca atunci cand o sa urce, luam copiii si plecam. Dar de acolo nu a mai venit intreg. Aia care au venit si au cerut steagul si poza, s-au dus pana in centru si la restaurant s-au mai adaugat cativa insi drogati si torpilati, i-a apucat euforia libertatii si au venit la noi. Pe sotul meu l-au prins la poarta si l-au tras in drum. ” Din multimea furioasa faceau parte si prieteni foarte buni care au decis ca atunci era momentul sa omoare ce e de omorat. „Cand am vazut ca nu mai vine, m-am uitat pe geam. In strada era o ceata care tragea si izbea. Am coborat in fata portii. Langa stalpul de ciment unde era lumina aprinsa statea un barbat care le spunea celorlalti ce sa strige. I-am intrebat ce le-a facut. La un moment dat, unul m-a lovit cu o servieta maro. Atunci sotul meu mi-a strigat sa fug in casa la copii.” Singura speranta in care mai putea crede se afla la capatul firului de telefon. A sunat la Salvare, la Politia Odorhei, la pompieri si la prieteni. „Sariti ca-i grav! Sariti ca ne omoara!” Telefonista i-a spus pe ungureste sa se calmeze. „Si eu stiam ca in timpul asta pe sotul meu il maltrateaza.”

Cand un om nu vrea sa moara

Niciun ajutor nu a ajuns in seara aia la politia din Dealu unde ungurii il omorau pe seful de post, un roman. „Au barat accesul si in sus si in jos. Politia, Salvarea i-au intors din drum. Pe cunoscuti i-au atacat si le-au spart geamurile de la masina.” Mai apoi au intrat in posesia armelor. „Nu aveau munitie, dar numai sa vezi o pusca nu ai curajul sa vii sa ma mai ajuti pe mine.” Vadit incordata, doamna Dorina marturisetes ca abia atunci a inceput calvarul. „Pana la urma, a trecut pe strada doctorita care l-a ridicat pe Liviu din noroi. Plin de sange, nu mai avea pe el decat o bretea de la maieu. Au urcat pe scarile exterioare, am coborat inaintea lor, l-am luat si eu de o mana si imi spunea sa am grija de copii, pentru ca pe el l-au omorat. Dupa ce l-am asezat pe pat, doctorita a spus ca daca nu ajunge la spital moare.” Grupul dezorganizat pentru moment se regrupeaza si aduc cu ei lemne de fag si benzina. „Au spart geamurile cu bolovani. L-am ridicat cu doctorita din sufragerie si l-am dus in dormitor. Usa de la intrare a cedat. Noi am inaintat, iar doctorita a iesit sa dea piept cu ei si sa ii potoleasca. Au dat-o afara. Eu am tras un recamier in fata usii de la dormitor.” Toate masurile de siguranta pe care au incercat sa le ia, au fost zadarnice. Multimea a spart a doua usa. „El s-a rezemat de soba, iar prin crapatura pe care au facut-o in a treia usa l-au lovit cu ranga si cu toporul. Spunea „nu ma omorati mai, oameni buni, ca am nevasta si copii. Dupa cateva ture de lovituri, ori fizic nu a mai rezistat, ori s-a gandit ca daca pleaca el noi scapam, fara sa zica nimic, in fata geamurilor care practic nu mai erau, s-a urcat pe o masuta si s-a aruncat de la etaj.” A cazut intre cei care au ramas jos. Intre straini. „De sus se auzeaua loviturile infundate. Nenorociti de romani ! Gata cu romanii ! Acum e timpul sa fim noi !” Pentru prima data, doamna Dorina simte ca o sufoca durerea, dar continua repede, sa nu uite, sa nu se lase pierduta, sa lupte cum a luptat si pana acum. „Am ramas sus si m-am ascuns cu copiii. Au venit sa ma caute, pentru ca aveau treaba si cu mine si cu ei, dupa care au inceput sa scoata din dulapuri. Ce scoteau, aruncau pe geamuri.” Dupa toata rafuiala, barbatii au coborat in pivnita la butoaiele cu vin si palinca. „Aveam 30 kg de palinca.” Din curiozitate, ceilalti sateni s-au strans in drum. „Au pus lemn de fag, benzina si ne-au dat foc. Ca sa nu se sufoce copiii ii duceam la baza geamului, pentru ca de sus bateau flacarile.” Singurul ajutor a venit din partea unui barbat care a dorit sa-si rascumpere un bine pe care doamna Dorina i l-a facut mai demult. „L-am luat pe Catalin in brate si pe Carmen in spate si ne-am dus inspre el. Flacara era de jos, de la parter, pana sus in tavan, la celalalt nivel. Portile mari erau deschise si cand am ajuns in dreptul lor, a venit o prietena de a noastra, o fata. In momentul ala cineva a tras-o de mana pe Carmen si toata lumea a inceput sa strige „lasati-i in pace pe copii!” Am fugit la doua, trei case mai incolo.”

Nu i-a mai ramas milimetru de piele intacta

„Cand au venit prima data sa demonstreze era 17:30, iar cand am intrat cu copiii in casa vecinilor era 22:00.” Cele cinci ore din cosmarul inceput din senin nu erau la sfarsit. Ungurii au inceput sa o haituiasca pe sotia celui care, totusi, inca nu murise. „Ceva din sufletul meu imi spunea ca sotul meu nu a murit in flacarile alea. Omul la care stateam s-a intors cu stirea ca Liviu a fost vazut la lumina focului cum s-a ridicat si a fugit spre gradina. Si asa a fost.” Cand s-a aruncat de la etaj nu si-a rupt decat un picior. „A mai avut putere sa traverseze gradinile CAP-ului si acolo, langa gard, l-au ajuns din urma si l-au batut cu scanduri.” Cei care l-au identificat la morga i-au spus vaduvei ca nu i-a mai ramas milimetru de piele intacta. „Intre timp mi-am invelit copiii in paturi si am plecat in alt sat, la alti prieteni. La trei dimineata am auzit duduieli in poarta, Il solicitau sa se duca cu utilajele pompierilor din Sancraiul, pentru ca in Dealu au dat foc si la primarie si la dispensar. Cand s-a intors mi-a spus: „Femeie, ce ma fac eu cu tine? Au aflat ca stai la mine. Eu te duc la Moldova, dar ne omoara ceangaii de pe valea Ghimesului ?” De acolo au plecat la Luncani, la nasa baiatului. „La vremea aia nu au constientizat la ce pericol s-au expus. In ziua care a urmat, cumatrul s-a dus sa il caute pe Liviu. L-au gasit la batrana care avea grija de Catalin cat eram la serviciu. Ea l-a luat de acolo si l-a carat cu ficiora-su intr-o patura, pana in bucataria de vara unde taiau porci. L-a sustinut organismul de la cinci seara, pana la patru dimineata. In afara de apa nu i-a cerut nimic. A murit crestineste, cu lumanarea in mana.” Dupa ce a ramas fara suflare, i-au dus trupul intr-o groapa de gunoi din apropiere si l-au acoperit cu vreascuri. Cand a fost gasit avea doar verigheta pe deget si o soseta intr-un picior. „De la Luncani, am plecat la ai mei pititi sub scaunele de la masina. Abia in seara cand toata lumea face pom de Craciun am stiut ca mi-am salvat copiii.”

„S-a judecat in Harghita, nu?”

La sase luni dupa evenimentul din decembrie, a urmat condamnarea vinovatilor. „Ne-am judecat la Miercurea Ciuc. Rudele lor ma atacau pe holurile tribunalului cu ghivece de flori. Am fost escortata de politie pe toata durata procesului.” Din cele sapte persoane acuzate de martorii de baza, doar patru au primit pedeapsa cu inchisoarea. „La doua au dat opt ani, si la doua 13 ani. Restul…S-a judecat in Harghita, nu ?” A urmat un recurs la Tribunalul Suprem in urma caruia li s-au mai adaugat cativa ani de detentie. „Dupa trei ani, i-a gratiat Iliescu.”

Motivul gratierii, pe care fostul presedinte Ion Iliescu il mai sustine si astazi, a fost ca „persoanele acuzate au luptat si ele pentru revolutia din decembrie.” Doamna Dorina a primit vestea eliberararii celor care i-au omorat sotul, de la televizor. „Ei se bucurau in direct si eu nu aveam ce sa le dau de mancare la amaratii astia ramasi fara tata.”

Indemnizatia reparatorie, pe care Statul Roman o ofera celor care au suferit astfel, nu acopera deciziile irevocabile pe care conducerea tarii le-a pus ca pecete in fruntea tuturor celor care au omorat nevinovati si sunt considerati luptatori.

In urma lui Liviu Cheuchisan a ramas familia care lupta sa nu se dea uitarii, pentru ca dreptatea nu va fi niciodata facuta. Doamna Dorina isi incheie amarul si se consoleaza singura „Dumnezeu nu a iertat pe nimeni!”. Si ca o ironie a sortii, recunoste ca acum este in viata datorita unor unguri. „Nu vreau sa generalizam. Daca nu erau acei unguri buni, eu nu mai triam. Ce este adevarat, este adevarat. Ce nu este adevarat, sa nu se spuna. Au fost unguri care ne-au dorit moartea, dar au fost si unguri care ne-au salvat. Doar pe ei ii pot numi oameni.”

Ion Iliescu: „Am procedat corect”

In urma Decretului 110 din 13 decembrie 1991, Iacob Liviu Teofil Cheuchisan a primit titlul de „Erou-martir al Revolutiei romane din decembrie 1989”. Ulterior ungurii condamnati au primit decoratia de „Luptator pentru victoria Revolutiei romane din decembrie 1989”.

Ion Iliescu, presedintele care a semnat in ambele cazuri, considera ca a procedat corect si ca „e tardiv sa discutam despre evenimente trecute”

Ana-Maria Durila

Criminalii gratiati de Ion Iliescu

„DECRET Nr. 41 din 24 martie 1994 privind aprobarea unor gratieri individuale

ACT EMIS DE: PRESEDINTELE ROMANIEI, ION ILIESCU

ACT PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL NR. 78 din 25 martie 1994

Art. 5

Se gratiaza cu 3/4 pedeapsa aplicata urmatorilor condamnati:

– Balint Mihaly

– Boldizsar Ferencz

– Nagy Imre

– Vass Kiss-Elod.