Nu e vina nimanui ca alearga de colo-colo sa duca o viata normala.  Alexandra, tanara mamica de 23 de ani, isi vede pe zi ce trece baiatul de doi ani  mai vesel, mai zglobiu si doar asa castiga putere de munca. Din camin pleaca dis-de- dimineata la serviciu si mai apoi la facultate. Nu chiuleste de la cursuri pentru ca vrea sa ajunga printre cei mai buni, si astfel, sa ii ofere lui Robert tot ce nu a primit ea.

In acea dupa-amiaza de octombrie era urat afara. Ploua atat de tare incat izbise la pamant florile portocalii din fata caminului Alexandrei. „Sa fii un bun kinetoterapeut, e  nevoie sa ai sange de drac. Trebuie sa nu te uiti ca ai an fata o batrana sau un copil inca fraged. Stii cum e? E o pregatire fizica si psihica pentru pacient. Mai ales ca sunt multi care de frica nu vor sa incerce” spune tanara mamica pe un ton grav, urmarindu-l cu privirea pe baiatul ei de doi ani, care alerga de colo-colo impiedicandu-se adesea de cablul care alimenta calculatorul.

Pe Alexandra am gasit-o dandu-i sa manance fiului sau. Tocmai iesise de la serviciu. Lucreaza la cantina universitatii din septembrie, fapt ce o bucura mult, pentru ca „din casa nu pot iesi cu smecherul asta fara sa am mereu ceva la mine. Si totusi sunt o norocoasa. Cand mergem prin supermarket si trec pe langa multe dulciuri pe care i le cumpar mai rar nu urla si nici nu se izbeste cum fac altii. Stie ca pe Tedi nu este data sa nu i-l cumpar”.

La cei 23 de ani lucreaza de cand a inceput Facultatea de Sport a doua oara. Prima data s-a lasat pentru ca a ramas insarcinata. Kinetoterapia a ales-o din cauza „asa zisilor specialisti din zilele noastre” care „te trimit sa faci recuperare fara sa te monitorizeze 80%, dupa cum spun manualele”. Si dintr-o data fata sigura pe ea, din fata mea dispare facand loc nesigurantei. Mai tarziu aveam sa inteleg de ce. Mama sa de ceva luni urmeaza un tratament sub supravegherea medicilor si abia reuseste sa-si miste mana dreapta.

Cand vorbeste despre serviciul la cantina, nu conteneste sa zambeasca. Sa intre aici a pandit momentul de anul trecut cand aflase prea tarziu. Acum a venit de la inceput si a trecut interviul fara probleme. Crede ca venitul este destul de bun pentru un job part-time si in plus merge cand poate, „fara sa imi tipe cineva ca am un anumit program de respectat”.

Joaca de-a munca

Saptamana Alexandrei trece repede, nu are timp de irosit. Casa trebuie intretinuta, facultatea nu poate fi neglijata iar la serviciu nu vrea sa lipseasca, ba chiar merge si face ore suplimentare „stiu ca am un anumit program pe saptamana de urmat. Impart timpul astfel ancat sa le fac pe toate”. La bucatarie nu e singura, lucreaza impreuna cu alti 20 de studenti . „Facem de toate pe acolo, spalam vasele, curatam legumele dupa ce ele trec deja pe la robot, si apoi facem curatenie. Si plus ca ne castigam si noi cu cate o ciorba, un piure si o salata pe zi, pe care nu ti le da nimeni in zilele astea.” Imi marturiseste clipind ca stie sa se bage pe sub pielea oamenilor si dupa ce ajunge la inima lor nu mai pleaca de acolo.

Camera de camin o imparte cu o alta mama, si ea studenta. Insa colega are fetita acasa la parinti. Doar poza micutei pusa pe dulap si inconjurata de o puzderie de jucarii din arsenalul lui Robert imi arata inca o data ca princhideii sunt darurile cele mai de pret ale fetelor din camera 105. Intinsa pe pat, Alexandra pare un urias de al lui Quijote. „Toata viata asta m-am luptat cu morile de vant. Nu am avut alta varianta si sunt sigura ca asa voi face mereu. Dar pentru el merita sa fac totul”, si ne uitam amandoua la baietelul care deja incepuse sa-mi deseneze caietul.

Din primul salariu de la cantina voia sa ai faca un vaccin, pentru ca „la cresa au inceput deja virozele si nu vreau sa se molipseasca, nu pot sta cu el acasa prea mult timp. La interviu m-au antrebat daca ar putea copilul reprezinta un obstacol pentru desfasurarea activitatilor mele. Si am spus ca nu”. Cand a fost obligata sa mearga in practica pe Giumalau i-a fost cel mai greu, desi baietelul era in siguranta. Trebuia sa caute semnal si sa se urce pe unde gasea. De atunci nu mai vrea excursii. Se bucura stiind ca zilnic vine acasa la baiatul nazbatios, caruia uneori ai mai umbla la „cutia de viteze” si-l mustra parinteste. Sa ma lamureasca, Robert imi arata urechile, facand-o pe mama sa sa rada cu pofta.

Facultatea-i tot o joaca

„Vrei sa vina lumea la inmormantare si sa rada vazandu-te cu picioarele strambe. Mai bine mergi mandru si tantos la moart.”, isi aminteste zambind de hohotele pe care le-a starnit la unul din cursuri. „Proful voia sa afle cum am determina noi un batran sa faca terapie.Si eu i-am raspuns, asa suie cum sunt”. Nici nu se gandeste sa nu-si continuie studiile, masterul este urmatoarea ei tinta, apoi daca „prind un spital ma tin si cu dintii de el. Nu plec de acolo cat de greu o fi. De ce sa plec in afara, vreau sa fiu umilita? Daca vrei cu adevarat iti gasesti si la noi ceva de lucru. Nu este imposibil”, continua Alexandra precipitat, dar foarte clar, desi ochii albastri ii avea injectati de oboseala. La facultate merge mereu mai ales ca de anul acesta unii profesori i-au avertizat ca fac prezenta si la cursuri.

Intre timp, Robert terminase desertul repede, doar il impartise cu veveritele de pe bluza de treining. „smecherul mamei este dansatorul cresei. Mereu imi zic doamnele ca danseaza si mestereste. Noi cu totii muncim. El acolo cu copiii, eu la treburi mai serioase. Cand o sa fie mare o sa il invat sa fie un dur, sa razbeasca totul. Asa sunt eu”,imi spune in timp ce se indreapta spre fereastra. Afara se intunecase si ploaia nu contenea. In acea seara de octombrie, era urat afara, nici tramvaiele nu se mai incumetau sa urce batranul Copou.

Iulia Ciuhu