La 20 de kilometri de Campulung Muscel, cu patruzeci de ani in urma, un baietandru isi tocea miinile cu prima papusa de lemn. E drept, Pinocchio din satul Badesti nu a prins vreodata viata si nici n-a reusit sa alunge ploaia copilariei, insa a fost pentru Anghel Dumitru primul locuitor al lumii sale. La cei 58 de ani ai sai, Geppetto e singur in lumea lui de lac si clei, creata din joaca. Stradania de a-si face chip cioplit i-a tinut loc de Dumnezeu, dar nu si de familie.

Destinul de la fluierul lemnului

Sprijinit in poarta de lemn masiv, il gasesti pe Anghel, un barbat nu foarte inalt, cu mainile impreunate la spate, privind intrebator cand in dreapta, cand in stanga. Prezenta sa nu ar starni nici o reactie daca prin deschizatura portii nu s-ar intrezari un adevarat regat al lemnului: casa si gradina poarta pecetea arborilor migalos prelucrati   „Toate sunt facute cu mainile astea, sa stii. Eu toata viata nu am stiut sa lucru altceva”, imi spune de la bun inceput Anghel aratandu-mi degetele tocite si crestaturile din palme. Se opreste in pragul casei ganditor, dupa care imi deschide larg usa: „Nu stiu cat o sa rezisti in mirosul asta de brad. Aci nu e ca la oras si nici ca la tara, ci ca in inima padurii. Iti trebuie plamani antrenati sa poti respira intre lemne.” zice  barbatul razand zgomotos.  In camera de oaspeti  Anghel isi incepe povestirea: „M-a lovit napasta sa ma nasc intr-o familie cu cinci fete. Ele erau protejatele casei. Eu, ca baietii toata ziua dupa tata prin curte si prin paduri dupa lemne pentru foc. Tin minte ca rupeam crengi de fag si le ciopleam ca sa-mi fac fluier. Si ce mai cantam…”, povesteste batranul amuzat. Fluierul cioplit in graba, cu un briceag, la marginea padurii, in anii copilariei, a marcat inceputul unuirost de-o viata.

„Pe aci la noi se tinea un obicei vechi tare, Scaloianul. Dupa Sfintele Pasti se facea o papusa din pamant, pe care o asezau fetele intr-un sicriu incleiat si ii dadaeau drumul la vale pe Raul Doamnei. Se spunea ca aduce ploaia. Atat ce s-au rugat surorile de mine sa le fac o momaie, de ti se rupea inima”, spune Anghel ducand mana spre inima, rememorand ruga fetelor.”Nimic nu-mi era mai urat decat ploaia. Umblasem cu cativa ani mai inainte cu tata prin ploaia sa adunam vitele si am racit la plamani de m-am gandit ca asta mi-e sfarsitul. Asa ca m-am hotarat sa le fac o papusa care n-aduce ploaia in veci”. La insistentele surorilor, tanarul ajuns la adolescenta pare sa le faca  pe plac, doar ca in loc de traditionala papusa de lut, le ciopleste una din lemn. Zile in sir a stat dupa soba cioplind si incleind partile componente ale papusei. „Era tare nodoroasa. Habar n-aveam cum sa o netezesc ca-n palma. Plus ca ma taiasem de atatea ori ca aveam carne vie”, povesteste Anghel aratandu-mi doua cicatrici vizibile pe degetul mare. Intr-un final, multumit de creatia sa, tanarul de atunci a impodobit singur papusa cu inrosita coaja a oualor de Paste, a asezat-o in sicriu si  le-a dat-o fetelor. „Or fi observat ele ca e cam usoara cutia, dar avusei grija sa-l si incleiez ca doar cu toporul il mai putea desface”.

Pentru Anghel copilaria s-a prelungit pana pe la 17 ani. „Eram pirpirel tare. Nu imi dadeai mai mult de 12 ani si nici minte in cap nu prea aveam. Ma jucam cu baieti de 12-13 ani, dar bagaram de seama ca ne cam plictisim doar fugind sau pitulandu-ne. De jucarii sa ne cumparam nu putea fi vorba, asa ca le-am promis ca le fac eu cate or vrea, daca imi aduc mere, prune si nuci.” isi aminteste batranul. Cand nu era prin curte reparand cate ceva sau hranind animalele Anghel se baga dupa soba cu briceagul, smirghelul si cleiul pentru a lucra. „Am facut niste sabii si arcuri pentru inceput. Erau mici, iar arcul nu arunca nici la 2 metrii sagetile. Baietii erau bucurosi ca au arme si se luptau intre ei. Asta in timp ce eu strangeam kilograme de fructe pe care le ascundeam intr-un hambar. Daca le vedea mama o incurcam. In loc sa muncesc ma tineam de nazdravanii. Ii mai faceam si de ras in sat ca cer fructe cand noi aveam livada plina.”

Chipul cioplit al harului

Anii au trecut iar Anghel a lasat in urma sabiile, arcurile si masinutele copilariei incepand lucrul prin gospodariile vecinilor si muncile campului. „In decurs de trei ani murira amandoi parintii. Tata de boala, mama de suparare. Doua surori erau la casa lor, restul erau inca mici si eu trebuia sa devin stalpul casei.” Prea tanar pentru rolul de parinte si nepriceput in multe treburi gospodaresti, Anghel se va reintoarce la pasiunea care in copilarie ii aducea satisfactia primelor castiguri: cioplitul. „Am ajuns in curtea unui vecin de-I zicea Florea, neam de-al primarului, sa-I cosesc si se plangea ca trebuie sa gaseasca un tamplar bun sa-I faca vreo patru scaune si un pat, ca s-au subrezit. Atat am asteptat”, spune batranul mergand grabit catre geam. „S-a facut racoare”, imi explica scurt dupa care isi reia locul si continua povestirea. „I-am zis foarte mandru ca eu ma pricep la tamplarie si pot sa-I fac orice fel de mobilier doreste: paturi, dulapuri, scaune. In fapt habar n-aveam cum se face un dulap. Am zis-o insa asa de sigur pe mine de m-a crezut omul un soi de Dumnezeu al lemnului”.

Ceea ce vecinul nu stia este ca „Dumnezeul lemnului” avea doar har, nu si unelte ori material. „Ca sa ies din bucluc m-am dus a doua zi spasit la dansul si aproape plangand i-am spus ca am fost jefuit. Ca imi luara din atelier toate uneltele si lemnul. Adevarul e ca nu exista vreun atelier”, povesteste batranul. Pana la urma om cu stare si cunoscandu-I situatia vecinul Florea i-a dat lui Anghel un fierastrau, o rindea si un burghiu  imprumut, pe crae nu le-a mai cerut niciodata inapoi cu conditia ca barbatul sa-I pazeasca recoltele si sa-l ajute la muncile campului. „Avea mult pamant. Grau si porumb vindea in sat la noi si in alte trei sate. Nu se punea problema de bani la el.Putea sa-si cumpere oricate rindele vroia. Eu bucuros ca obtinusem ce altfel nu as fi avut cum m-am pus pe lucru si m-am chinuit grozav sa-mi iasa treaba buna si sa nu ma fac de ras.” Dupa multe zile de truda si intoxicatie cu praf, scaunele si rama patului erau gata. „I le-am dus la poarta omului si am tinut sa-mi cer scuze dinainte daca nu aratau cum si-ar fi dorit dansul. Era o strategie de-a mea. El imi daduse niste dimensiuni pe o foaie si atat”, continua batranul. Primul client nu doar ca a fost multumit, dar i-a platit si 20 de lei pe munca lui. In scurt timp vestea ca Anghel este tamplar s-a raspandit in tot satul, iar barbatul primea comenzi din ce in ce mai mari. „Uite in bucataria pe care o vezi imi facusem atelierul. Stateam zi si noapte inchis acolo in rumegus si praf. Cu niste scule de baza reuseam sa fac in doua, trei luni dulapuri pentru vase. La cele de haine dura jumatate de an sau chiar un an, daca le vroiau cu modele.”

Gospodaria ramanea in acest timp in mana celor trei surori. Anghel era cel care aducea bani si orice era de trebuinta in gospodarie. A venit un moment de cumpana cand barbatul s-a accidentat la mana in atelierul improvizat. „Ajunsesem intr-o saracie lucie. Traiam din mila lui Florea care, nevand copii, aproape ca ne considera ai lui. Eram prin ’82 cand am vandut cai, caruta si o bucata de padure ramasa de la batrani”, spune cu un glas stins. Fetele terminasera intre timp sapte clase si in momentul de criza al familiei s-au angajat in Campulung la croitorie. „Timp de un an au tinut singure casa si gospodaria, dar cum mi-am revenit cu mana, am lasat atelierul de acasa in pace si mi-am cautat de lucru intr-un atelier adevarat.”.

Ajutat de Florea, Anghel intra la un atelier de tamplarie unde lucreaza mai intai ca dulgher, apoi ca strungar. „Nu aveam scoala in domeniu, sa stii ca aveam insa pofta de munca si imi placea ce faceam. Am invatat foarte repede cam tot ce trebuia unui muncitor al lemnului. Timp de 22 de ani am muncit de cu zori si pana noaptea: la lucru si acasa.”. Cu toate procedeele noi invatate la atelier Anghel isi propune sa transforme casa batraneasca intr-o cetate de lemn. „Voiam sa fie totul din lemn de brad de la podele si pana la tavan. Si sa aiba si aceeasi culoare. Multi mi-au spus ca e moarte curata: daca nu mor de miros, mor sigur de la vreun incendiu. Eu m-am gandit si la asta si mi-am facut izolatie, ce mai totul ca la carte”, povesteste batranul si seriozitatea de pe chipul lui se risipeste. Masoara cu privirea camera si continua: „Am taiat aproape intreaga padure si mi-am adus-o acasa. In gradina toti fluturii de lemn pe care i-ai vazut ii refac la un an ca de la ploi si ninsori putrezesc. O sa gasesc eu o solutie ca sa reziste”, spune barbatul parca facandu-si o promsiune siesi.

Dincolo de casa impunatoare, de scari, fantana, fluturi, grajduri si ornamente din lemn geluit Anghel a ramas singur in universul sau de lac si clei. Nu are o familie care sa-I fie alaturi ori nepoti care sa-I umple curtea de larma. Cand vine vorba de familie, pe chipul batranului apare un zambet amar: „Cine ar fi stat cu un boland ca mine? Zi si noapte cu lemnele in brate. Apucat parca de damblale si mai mult lenes decat harnic in gospodarie”. Se opreste o clipa ma priveste si spune cu umor: „Uite nu m-am gandit niciodata sa imi fac o femeie din lemn si sa o asez colea pe scaun ca sa alung singuratatea.”

Cand iesi afara din casa lui Anghel Dumitru, aerul patrunde cu greu in plamani. Batranul inchide usa in urma si ma conduce pana la poarta grea de lemn. Inainte de plecare tine sa ma asigure ca daca voi mai trece si a doua oara pe acolo si mainile il vor ajuta, voi gasi o sotie si un copil.

Raluca Borceanu